Preot Ioan Istrati
Azi a venit la mine la Biserică o femeie. E însărcinată. Mi-a spus că mai are un copil mare. Tremura. Am lăsat-o un pic să se liniștească.
– Părinte, trebuie să o avortez. Are sindromul down. I-am făcut și amniocenteză. Toți doctorii mi-au zis că trebuie să scap de sarcină. E fetiță. Am programare mâine la avort. Și duhovnicul a fost de acord.
Cuvintele ei m-au trosnit ca un baros peste cap.
Am întrebat-o:
– Bate în burtică?
– Da, părinte, e foarte activă, doar că are boala asta genetică.
Am tăcut puțin. Apoi am zis.
– Și noi suntem diferiți. Unii mici, alții mari, unii blonzi sau bruneți. Unii mai proști, alții deștepți. Suntem oameni. Unici. Copilașul ăsta va fi în Rai toată viața. Nu va ști să mintă, să jignească, să urască. Va ști doar să vă iubească total. Poate va fi un pic de întârziere în dezvoltare. Dar astăzi, cu terapie, cu rugăciuni, putem face o minune din ea.
Plângea femeia în hohote.
– Da, părinte. O iubesc cu toată ființa mea.
– Atunci, de ce să-i zdrobim capul, să îi tăiem mâinile și picioarele, să o aruncăm? E o minune. Dar poate deveni un izvor neterminat de lacrimi și de osândă dacă o omorâm. Plus că multe diagnostice sunt false. Ieri mi-au scris niște părinți de copilașul lor, fetiță, toți doctorii ziceau că va fi un monstru și a ieșit un copil perfect.
– Știu, părinte, am citit. De asta am venit.
– Dumnezeu vă întinde mâna ca să vă mântuiți. Nu o tăiați.
Femeia plângea molcom.
– Vă jur, părinte, că o să iubesc păpușa asta toată viața mea. Și o s-o aduc la dumneavoastră. Când am fost la Mănăstirea Văcăreștii Noi, la Liturghie, o fetiță blondă a venit la mine, am luat-o în brațe. M-a sărutat. A fost un semn că fetița mea trebuie să trăiască. Nimeni în lumea asta nu îmi poate ucide minunea. Am puterea să am grijă de ea.
Am îmbrățișat-o pe biata mămică. Venise cu gând de moarte și pleacă cu gând de viață.
Am fost fericit toată ziua. Să îmi ierte Dumnezeu păcatele.
Slavă lui Dumnezeu!
