Preot Ioan Istrati
E întuneric și frig de crapă pietrele. Lângă magazinul enorm, la doi metri de ușă, stă un copil ca la 6 ani. Are o geacă ruptă și prăfuită. Ochii imenși privesc în gol, iar sub ei zace câte o lacrimă înghețată. E murdar de funingine pe față. Are niște șlapi mari în picioare. Se mai mișcă să nu înghețe de tot.
Pe lângă el, curg zecile de oameni cu coșuri imense, pline ochi. Copilul e numai ochi, dar nu cerșește. Stă acolo nemișcat și nimeni nu-i dă nimic. Ba chiar un grăsan mustăcios îl împinge, că stătea în fața bancomatului. Dă-te, bă, piei de aici.
Mă apropii. Îl întreb: ce faci? Se uită în ochii mei: Aștept oamenii. În acest răstimp alte zeci de grăbiți șuieră coșurile pline pe caldarâm. Îi dau un măr. Îl șterge cu mâneca de la flaneaua prea lungă și mușcă.
În clipa aceea, ceva mai presus de fire se întâmplă. În întunericul serii de iarnă, gerul devine luminos, îl poți atinge. E ca o rouă luminoasă care stă suspendată în aer. Zgomotele scrâșnite ale căruțurilor se topesc.
Pe mâinile degerate de frig ale copilului sărman văd urmele de la cuiele de pe Cruce.
Hristos a venit pe pământ.
Nu pierdeți întâlnirea cu El.
