Nu plânge

Preot Ioan Istrati

O familie vine de departe la Sfântul Maslu la noi, cu un copil bolnav de autism de vreo 8 ani. Copilul e pierdut în lumea lui, se uită undeva în sus mereu. Nu vrea sau nu poate să vorbească. Nu poate sta într-un loc. Se zbate în brațele părinților. Scâncește. Plânge dacă îl pun să se închine. E nervos mereu. Sărmanii părinți îl mai scot afară, apoi iar.

În ochii copilului e o durere mai presus de cuvinte. E o sfârșiere de sine, un vulcan care nu poate erupe, un ocean tăcut de durere.

La sfârșitul Tainei, părinții vin cu el. Îi pun pe cap fesul Sfântului Ioan Rusul. Îi zic rugăciuni. Se zbate un pic. Dar înțelege. Îi dau Crucea mare în mână. O sărută.

După rugăciunile destul de lungi, copilul se liniștește, mă privește blând.

În ochii lui văd inteligibilitate,  empatie, înțelegere.

La sfârșitul rugăciunilor, copilul se ridică din genunchi și mă ia în brațe. Își lipește obrazul de obrazul meu. Mă strânge în brațe fără să-mi dea drumul. Îmi dau lacrimile. Copilul mă mângâie pe obraz. Șoptește: nu plânge.

Îmi amintesc de cuvintele Mântuitorului, femeii văduve din Nain, căreia îi murise copilul: Nu plânge.

Liturghia suferinței umane se săvârșește în fiecare suflet în care suflă mai discret decât cerurile Duhul lui Dumnezeu.

Total
49
Shares
Previous Post

Viețile Sfinților – iulie, ziua 3

Next Post

Cele două grăunțe

Related Posts