Preot Constantin Sturzu
Ziua de mâine, a treia Duminică a Paștilor, este consacrată femeilor mironosițe (purtătoare de miruri la mormântul Domnului). Un bun prilej pentru a vorbi despre condiția femeii în creștinism. Am urmărit recenta discuție din spațiul public despre o presupusă „misoginie” a celor ce citează din Sfânta Scriptură sau din învățăturile Sfinților Părinți. Dumnezeu este Cel Care, după căderea protopărinților noștri, a spus Evei: „Voi înmulţi mereu necazurile tale, mai ales în vremea sarcinii tale; în dureri vei naşte copii; atrasă vei fi către bărbatul tău şi el te va stăpâni” (Facerea 3, 16). Nu a spus asta un om oarecare sau un ierarh. Același Dumnezeu însă a spus imediat și lui Adam: „Pentru că ai ascultat vorba femeii tale şi ai mâncat din pomul din care ţi-am poruncit: «Să nu mănânci», blestemat va fi pământul pentru tine! Cu osteneală să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale! Spini şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feței tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Facerea 3, 17-19). Dumnezeu nu a făcut decât să le indice celor doi ‒ și întreg neamului omenesc ce se va naște din ei ‒ care este condiția (biologică) pentru care au optat atunci când au ieșit din relația cu Creatorul lor, punându-și nădejdea în cele create (în speță, în rodul unui pom). Poate fi suspectat Dumnezeu de misoginie pentru cele spuse? Înseamnă că ar trebui acuzat, în egală măsură, și de misoandrie, căci bărbatul nu este nici el deloc cruțat în referatul biblic.
Am observat că cei ce vorbesc despre „discriminare” și altele de genul acesta, sistematic evită să amintească de faptul că, dacă printr-o femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot printr-o femeie (Fecioara Maria, numită și Eva cea nouă) a venit și mântuirea (S-a născut din ea Mesia). În Biserică, dintre oameni, în afara lui Hristos nu este nimeni mai presus decât Maica Domnului, care e „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită fără de asemănare decât serafimii”. Adică, dintre toți oamenii născuți din „sămânță bărbătească”, o femeie (nu un bărbat) a depășit, cu harul lui Dumnezeu, până și cetele îngerești prin viața ei preacurată.
Părinții Bisericii au evocat dintotdeauna curajul și evlavia femeilor mironosițe și, prin ele, a tuturor femeilor credincioase. Iată ce spunea, spre exemplu, în a doua jumătate a veacului al patrulea, unul dintre cei mai mari teologi și predicatori ai Bisericii, singurul numit „Gură de Aur”: „Femeile priveau cele ce se petreceau (pătimirile și răstignirea Domnului – n.e.); femeile care suferiseră alături de El, care plânseseră pentru El. Uită-te cât de mare e stăruința lor! I-au urmat slujindu-L și au fost de față și în mijlocul primejdiilor. De aceea, au și văzut totul: cum a strigat, cum Și-a dat sufletul, cum s-au despicat pietrele și pe toate celelalte. Și ele au fost cele dintâi care L-au văzut pe Iisus înviat; și neamul acesta femeiesc osândit, neamul acesta, el s-a bucurat cel dintâi de vederea bunătăților; neamul acesta femeiesc a arătat bărbăție; ucenicii au fugit, dar femeile au rămas” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, omilia LXXXVIII, II în PSB, vol. 23, EIMBOR, București, 1994, p. 985). A se remarca expresia: „neamul acesta femeiesc osândit” care denotă că, înainte de Hristos, condiția femeii nu era deloc de invidiat. Dar iată că, după ce mironosițele au fost „apostoli ai Apostolilor”, lucrurile s-au schimbat și femeile pot fi sursă de inspirație chiar și pentru bărbații cei mai aleși: „Să imităm dar, bărbaților, pe femei! Să nu lăsăm pe Iisus în necazuri și nevoi! Femeile acelea au cheltuit atâția bani și și-au pus viața în primejdie chiar când Iisus era mort; noi însă ‒ iarăși vă voi grăi de aceleași lucruri ‒, noi nu-L hrănim când Îl vedem flămând, nici nu-L îmbrăcăm când Îl vedem gol, ci trecem pe lângă El când vedem că ne întinde mâna” (op. cit., p. 986).
Cârcotașii vin, în acest punct al discuției, imediat cu o întrebare pe care ei o consideră încuietoare: „Dacă femeia e atât de cinstită în creștinism, de ce nu poate sluji ca preot sau chiar ca ierarh?”. Răspunsul pe scurt este: pentru că Fiul lui Dumnezeu a luat firea omenească, dar ca bărbat, nu ca femeie; pentru că Arhiereu și Jertfă, totodată, pe Cruce a fost un bărbat.
Răspunsul pe larg presupune să înțelegem câteva aspecte din slujirea preoțească. Centrul acestei slujiri îl reprezintă Sfânta Liturghie, unde este actualizată în chip nesângeros jertfa sângeroasă a Domnului. Știm că jertfele de sânge bine primite de Dumnezeu în Vechiul Testament culminează cu Însăși Jertfa Mielului lui Dumnezeu. Este ultima jertfă de sânge (doar mucenicii se mai învrednicesc a se jertfi, dar pe ei înșiși, cu prețul vieții). Cel ce slujește la Altar nu mai poate să fie părtaș la o jertfă sângeroasă (nu vorbim de cazul în care clericul este operat, donează sânge sau se taie în mod accidental ‒ deci nu e vorba de vărsarea de sânge în sine, ci de intenționalitatea actului). Un cleric nu poate sacrifica un animal, de exemplu, să taie o găină. (Circulă și o vorbă mai plastică despre condiția diaconului în Biserică, căruia i se poate spune, după hirotonie: „Acum nici apa n-o poți sfinți, dar nici găina n-o mai poți tăia”. Altfel spus, nici nu poți sluji de unul singur Sfinte Taine sau ierurgii, dar nici nu mai poți face cele ale unui simplu laic).
Femeile au, prin firea lor, acea perioadă lunară mai delicată, când în trupul lor are loc, am putea-o numi, o jertfă sângeroasă, una fără de care nu se poate concepe o viață nouă ‒ în actul procreației. Or, jertfa liturgică (euharistia) este jertfă nesângeroasă, sub forma văzută a pâinii și a vinului. Femeia nu se poate împărtăși în această perioadă a lunii, din pricina acestei incompatibilități. Nu pentru că este inferioară sau „necurată”, ci pentru că alta este condiția ei. Ea dă viață în trupul ei, ceea ce un bărbat nu poate. Are, deci, o altă slujire, nu mai puțin importantă decât a bărbatului. Până și Maica Domnului, cea care se afla, conform Sfintei Tradiții, în sfânta sfintelor, hrănită de Arhanghelul Gavriil încă de la vârsta de 3 ani, după ce a împlinit 12 ani a trebuit să iasă pentru că în trupul ei urmau să se împlinească cele specifice femeii, ea fiind încredințată, ca logodnică, Dreptului Iosif, un văduv în vârstă de vreo 80 de ani. Maica Domnului a stat în cel mai sfânt loc al templului din Ierusalim, dar nu a slujit acolo, nu a fost sacerdot. Ea a fost mai mult decât un slujitor, Dumnezeu făcând din însuși trupul ei o „sfântă a sfintelor”, pentru întruparea Fiului Său.
În teologie nu au loc, așadar, termeni precum „discriminare” sau „misonogism”. Aceștia se regăsesc doar în mintea celor ce caută cu orice preț un nod în papură. Ei sunt urmașii spirituali ai celor care se tot învârteau în jurul Domnului la așa-zisul proces inițiat de „arhiereii și bătrânii poporului” (Matei 26, 3), sperând că-L vor putea acuza de ceva sau „prinde în cuvânt”. De aceea, nici noi nu ne putem aștepta la un alt „tratament”. Căci „nu este sluga mai mare decât Stăpânul său” (cf. Ioan 15, 20).
