Ce nu știam despre „Moșii de iarnă” și ce ar trebui să facem în această zi?

„Moşii de iarnă” se sărbătoresc în fiecare an în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne. În acest an, „Moşii de iarnă” se pomenesc, după rânduiala Bisericii, în ziua de 26 februarie. De ce poartă această zi denumirea de „moși”, care este semnificația acestei zile și cum ar trebui să o marcăm noi, creștinii ortodocși? Să aflăm împreună în rândurile de mai jos!

Biserica nu-i uită pe cei trecuți dincolo

Înainte de toate, trebuie să știm că Biserica noastră a dezvoltat, de-a lungul timpului, un întreg cult al celor adormiți, al tuturor celor dragi ai noștri care au trecut la Domnul. Astfel, din vechime, părinții Bisericii au hotărât ca dintre toate zilele unei săptămâni, sâmbăta să fie consacrată prin excelență pomenirii celor adormiți întru dreapta credință, zi în care noi, rudele lor și toți cei care le suntem urmași să ne amintim de ei prin slujbele de parastas și prin milosteniile pe care le facem pentru sufletele lor. Ne întrebăm, evident, de ce s-a ales ziua de sâmbătă și nu o altă zi, de la mijlocul săptămânii, spre exemplu? Explicația este una logică și profundă în același timp. Din punct de vedere teologic, sâmbăta este ziua în care Hristos a stat cu trupul în mormânt și cu sufletul în iad, pentru a-i ridica pe cei adormiți spre învierea veșnică. Totodată, ziua de sâmbătă stă în strânsă legătură cu Duminica Învierii, care simbolizează atât prima zi a creației, cât și ultima zi a Împărăției lui Dumnezeu, ziua bucuriei fără de sfârșit.

Dintre toate aceste zile de sâmbătă de pe parcursul anului bisericesc, două sunt dedicate prin excelență pomenirii celor trecuți la Domnul. Este vorba despre sâmbăta care precede marele praznic al Pogorârii Duhului Sfânt și cea dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne sau a Înfricoșatei Judecăți, ambele având denumirea de „Moși”, adică zile în care îi pomenim pe părinții, moșii și strămoșii noștri trecuți la cele veșnice.

Slujba de pomenire, cunoscută și sub numele de „parastas” provine din limba greacă, termenul παράστασις (parástasis) fiind tradus în limba română prin „înfăţişare înaintea cuiva” sau „mijlocire”, adică prin această slujbă noi ne rugăm și mijlocim înaintea Tatălui Ceresc pentru mântuirea tuturor celor adormiți.

De ce înaintea Duminicii Înfricoşatei judecăţi

Așezarea Moșilor de iarnă în sâmbăta dinaintea Duminicii lăsatului sec de carne, numită și a Înfricoşatei judecăţi nu este deloc întâmplătoare, ci are o semnificație-cheie. Mai exact, pomenirea celor adormiți în această zi simbolizează adunarea în rugăciune a tuturor moșilor și strămoșilor și comemorarea celei de-a Doua Veniri a Domnului nostru Iisus Hristos, un fel de imagine adunării tuturor oamenilor, morţi şi vii, din orice spațiu și loc al pământului, înainte de Judecata de Apoi, după cum observăm în a doua cântare din Canonul pentru cei adormiți: „Doamne, Cel ce primești din cele patru margini ale lumii pe cei ce au adormit cu credință, în mare sau pe pământ, în râuri, în izvoare sau în lacuri și în fântâni, pe cei ce s-au făcut mâncare fiarelor și păsărilor și târâtoarelor, pe toți îi odihnește”.

Ce ar trebui să facem în această zi, în mod practic?

Să ne rugăm și să păstrăm vie memoria înaintașilor noștri, pomenindu-i pe părinții, moșii și strămoșii noștri în cadrul Sfintei şi Dumnezeieștii Liturghii și a slujbei de parastas care se săvârşește în orice Biserică în această zi. Pentru slujba parastasului vom aduce la Biserică o colivă, un colac sau o prescură, vin, lumânări și câteva produse pe care să le dăm de pomană (unii obișnuiesc să dăruiască la Sfântul Altar chiar și tămâie sau cărbuni pentru sufletele celor adormiți). Totodată, alături de milosteniile pe care le facem, bine ar fi să nu uităm nici de mormintele în care se află rămășițele lor pământești, după cum ne îndeamnă Catehismul Bisericii. Să le îngrijim şi să le împodobim, îngrădindu-le, semănând pe ele sau împrejurul lor iarbă şi flori atunci când se încălzește. Să le cercetăm cât mai des, iar în zilele de sărbătoare sau oricând trecem pe lângă cimitir, să aprindem candele şi lumânări.

În ziua de astăzi, pe fondul așa-zisei „gândiri moderne”, care se pare că prinde rădăcini din ce în ce mai puternice mai cu seamă în rândul tinerilor, rânduiala pomenirii „Moșilor de iarnă” este considerată învechită, fără niciun folos sau chiar de domeniul superstiției. Ei bine, cei care aderă la astfel de păreri ar trebui să știe că acest obicei nu a fost inventat de ieri, ci este de o vârstă cu însuși creștinismul. Bunăoară, există mărturii despre faptul că încă din vremea Sfinţilor Apostoli se ţineau zile de pomenire a strămoşilor adormiţi cu nădejdea fericirii veşnice. Puțin mai târziu, prin secolul al II-lea, mulți alți Sfinţii Părinţi şi scriitori bisericeşti vorbesc despre foloasele pomenirii celor adormiți. Îi amintim în acest sens pe Sfântul Ignatie al Antiohiei, Tertulian, Sfântul Ciprian al Cartaginei, apoi începând cu secolul al IV-lea mărturiile se întâlnesc tot mai des.

Așadar, sâmbăta Moșilor de iarnă ar trebui să fie un moment de reflecţie şi de introspecție pentru fiecare dintre noi. Știm că, după dogma creștină, moartea nu înseamnă sfârşitul sau dispariția integrală a ființei, ci doar o trecere către o nouă lume, către un nou început curat şi veşnic. De aceea, nu moartea ca eveniment este ceea ce contează pentru noi, ci starea sufletească a celui care se află în fața acestui hotar. Vestea bună este că rugăciunea noastră personală și a Bisericii întregi are puterea tainică de a-i scoate din iad pe cei păcătoși, pe cei care „nu și-au pregătit veșnicia” încă din această lume, prin milostenie și prin pomenirile celor care au rămas aici, pe pământ, să poarte de grija celor adormiți, după cuvântul profund și edificator al Sfântului Ioan Gură de Aur: „Pentru că atunci când întregul popor stă cu mâinile ridicate către Dumnezeu, când clerul întreg se roagă, când înfricoșata Taină stă de față, apoi cum să nu îmblânzim pe Dumnezeu rugându-L pentru ei?”.

Sursa: http://blog.bizanticons.ro

Total
81
Shares
Previous Post

Ortodoxia este întotdeauna de partea iubirii, nu a războiului sau a urii

Next Post

Evanghelia zilei (Luca 21, 8–9, 25–27, 33–36)

Related Posts