Un boier drept- credincios, anume Proterie, cercetând Locurile Sfinte, a gândit să dea pe fiica sa într-una din mănăstiri, să slujească lui Dumnezeu. Dar diavolul, care de la început urăşte binele, a împins pe o slugă a lui Proterie spre dorirea fiicei stăpânului său. Văzând sluga că acest lucru este greu, spre care nici nu îndrăznea, simţindu-se nevrednic, a mers la un vrăjitor care locuia în acea cetate, căruia i-a spus toată dorinţa sa, şi i-a făgăduit să-i dea mult aur dacă va face cu farmecele sale să ia de soţie pe fiica stăpânului său.
La început vrăjitorul n-a voit, apoi mai pe urmă a zis: “De vei voi, te voi trimite la stăpânul meu, diavolul, şi el îţi va ajuta la aceasta, dacă vei face şi tu voia lui”; iar acel ticălos rob a zis: “Făgăduiesc că voi face tot ce-mi va porunci”. Fermecătorul a zis: “Te vei lepăda de Hristos al tău şi vei da scrisoare pentru aceasta?”. Iar el a zis: “Gata sunt, numai să-mi câştig dorinţa mea”. Vrăjitorul a răspuns: “De făgăduieşti aşa, apoi şi eu îţi voi fi de ajutor”.
Luând o hârtie, a scris diavolului astfel: “De vreme ce mi se cade a mă sârgui, stăpâne al meu, ca să mă lepăd de creştineasca credinţă şi să vin spre a ta stăpânire, întru înmulţirea părţii tale, iată trimit la tine acum pe tânărul care va aduce scrisoarea mea, fiindcă este aprins de dor către o fecioară; şi te rog să-i dai ajutor să-şi câştige dorinţa sa, ca şi eu întru aceasta să mă preamăresc şi cu mai mare sârguinţă să câştig pe mulţi care îţi vor fi plăcuţi”.
O scrisoare ca aceasta scriind către diavol, a dat-o acelui tânăr şi l-a trimis, zicându-i: “Să mergi în această oră a nopţii şi să stai la mormintele păgâne, să ridici hârtia în văzduh şi-ţi vor sta de faţă cei ce te vor duce la diavolul”. Iar el, ticălosul, degrabă s-a dus şi ajungând la morminte, a început a chema pe diavoli în ajutor. De îndată duhurile viclene s-au arătat în faţa lui şi cu bucurie au dus pe cel înşelat la stăpânul lor; apoi văzându-l că şedea pe scaun înalt şi înconjurat de duhuri viclene, i-a dat scrisoarea de la vrăjitor şi, luând-o, diavolul a zis către tânăr: “Crezi în mine?”. Iar el a zis: “Cred”. Şi diavolul i-a zis: “Te lepezi de Hristos al tău?”.
Iar ticălosul a zis: “Mă lepăd”. Satana i-a zis: “De multe ori mă înşelaţi voi creştinii; când vă trebuie ajutorul meu, veniţi la mine, iar după ce vă împliniţi dorinţa voastră, iarăşi vă lepădaţi de mine şi vă apropiaţi de Hristos al vostru; iar El, ca un bun şi iubitor de oameni, vă primeşte. Voiesc să-mi faci zapis, cum că te lepezi de bunăvoie de Hristos şi de Botez şi făgăduieşti ca să fii al meu în veci, să rabzi cu mine veşnica muncă în ziua judecăţii; şi aşa eu îndată voi împlini dorinţa ta”. Iar tânărul a scris precum diavolul a voit.
Atunci balaurul pierzător de suflete a trimis pe diavolul desfrânării şi a aprins pe fecioara aceea de nesăţioasa dragoste către acest tânăr încât, neputând răbda patima trupească, a căzut la pământ, rugându-se de tatăl său: “Miluieşte-mă, miluieşte-mă pe mine, fiica ta, şi mă dă ca soţie acelui tânăr al nostru, pe care l-am iubit foarte mult; iar de nu vei face aceasta unicei tale fiice, în scurt timp mă voi omorî şi vei da seamă pentru mine în ziua judecăţii”.
Auzind aceasta tatăl, s-a înspăimântat şi se tânguia, zicând: “Vai mie păcătosul, cum s-a întâmplat aceasta fiicei mele? Cine mi-a furat comoara? Cine a amăgit pe fiica mea? Cine mi-a întunecat lumina ochilor mei? Eu pe tine, fiica mea, voiam să te logodesc cu Mirele ceresc, ca să fii vieţuitoare împreună cu îngerii, şi ca totdeauna să preamăreşti pe Dumnezeu în psalmi şi în cântări duhovniceşti, şi prin tine nădăjduiam ca şi eu să fiu mântuit. Iar tu fără ruşine îmi vorbeşti pentru unirea nunţii. Să nu mă pogori cu mâhnire în iad, să nu-ţi ruşinezi neamul tău cel bun, însoţindu-te cu o slugă”. Iar ea întru nimic nu socotea cuvintele tatălui său, zicând într-una: “De nu vei face după dorinţa mea, atunci singură mă voi ucide”.
Tatăl ei, nepricepând ce să facă, după sfatul rudelor şi al prietenilor săi, a lăsat ca mai bine să fie voia ei, decât să o piardă; deci chemând pe sluga lui, i-a dat de soţie pe fiica sa şi avere multă; apoi a zis către dânsa: “Mergi, fiică ticăloasă şi pătimaşă după bărbat; însă mi se pare că mult te vei căi pe urmă şi nu-ţi va fi de niciun folos”.
Săvârşindu-se nedreapta însoţire şi diavoleasca lucrare împlinindu-se, după câtăva vreme au observat şi alţii că acel tânăr nu intră în Biserică şi cu Sfintele Taine nu se împărtăşeşte. De aceea, au spus ticăloasei sale soţii, zicându-i: “Nu ştii că bărbatul tău, pe care l-ai ales, nu este creştin, ci străin de credinţa lui Hristos?”. Ea, auzind aceasta s-a umplut de mâhnire şi, aruncându-se la pământ, a început să-şi lovească obrazul şi să-şi bată pieptul cu pumnii, strigând: “Nimeni neascultând de părinţii săi, nu s-a mântuit vreodată. Cine va spune ruşinea tatălui meu, vai mie, ticăloasa, în câtă pieire am căzut astăzi; de ce m-am născut? Şi născându-mă de ce n-am pierit?”
Astfel tânguindu-se ea, a auzit bărbatul ei şi a alergat la dânsa, întrebând-o despre pricina tânguirii. Cunoscând lucrul, dânsul a început a o mângîia, zicând că nu sunt adevărate cele despre dânsul şi îi spunea că este creştin. La cuvintele lui puţin mângâietoare, dânsa a zis: “De vei voi ca să mă încredinţezi cu adevărat, iar ticălosul meu de suflet să fie fără grijă, să mergi dimineaţă cu mine în Biserică şi înaintea mea să te împărtăşeşti cu Sfintele Taine şi atunci te voi crede”.
Ticălosul ei bărbat, văzând că nu poate tăinui acel lucru, a fost nevoit a-i spune toate cele petrecute şi cum s-a dat diavolului. Ea, căpătând curaj şi scuturându-se de slăbiciunea femeiască, a alergat la Sfântul Vasile şi a strigat: “Miluieşte-mă, ucenice al lui Hristos, miluieşte-mă pe mine, care n-am ascultat pe părintele meu şi diavolescului sfat m-am supus”.
Povestindu-i toate cele petrecute cu bărbatul său, iar sfântul chemându-l, l-a întrebat dacă sunt adevărate toate cele spuse despre dânsul de femeia sa. El cu lacrimi în ochi a răspuns: “Adevărat, sfinte al lui Dumnezeu, aşa este; de voi tăcea, faptele mele vor striga”. Şi i-a povestit cum s-a dat diavolilor, iar sfântul a zis: “Voieşti să te întorci iarăşi la Dumnezeul nostru, Iisus Hristos?”. Tânărul a răspuns: “Da, voiesc, dar nu pot”. Vasile l-a întrebat pentru ce nu poate, iar tânărul i-a răspuns: “Pentru că m-am lepădat de Hristos şi diavolului m-am încredinţat cu zapis”. Iar Vasile a zis: “Nu te mâhni de aceasta; căci Dumnezeu este iubitor de oameni şi primeşte pe cei ce se pocăiesc”.
Atunci femeia lui, aruncându-se la picioarele sfântului, îl ruga, zicându-i: “Ucenice al lui Hristos, cât poţi, ajută-ne nouă!”; iar sfântul a grăit către tânăr: “Dar crezi că te vei mântui?” Iar el a zis: “Cred, Doamne, ajută necredinţei mele!”. Luându-l sfântul de mână, a făcut pe dânsul semnul Sfintei Cruci şi l-a închis la un loc, înăuntrul sfintelor ogrăzi; apoi a poruncit ca neîncetat să se roage lui Dumnezeu.
Singur a petrecut acolo trei zile, rugându-se lui Dumnezeu; după care sfântul, cercetându-l, l-a întrebat: “Cum te afli, fiule?”. Tânărul a răspuns: “Într-o mare primejdie mă aflu, stăpâne; nu pot răbda chiotul diavolesc, înfricoşările, săgetăturile şi lovirea pietrelor, pentru că, ţinându-mi zapisul, mă ocărăsc, zicându-mi: “Tu ai venit la noi, iar nu noi la tine”. Sfântul i-a zis: “Nu te teme, fiule, şi numai să crezi”. Dându-i puţină hrană, l-a însemnat cu semnul Crucii şi iarăşi l-a închis. După puţine zile, cercetându-l din nou, i-a zis: “Cum te afli, fiule?”. Iar tânărul a răspuns: “De departe aud îngrozirile şi chiotul, iar pe dânşii nu-i văd”. Apoi, dându-i puţină mâncare şi rugându-se pentru dânsul, l-a închis din nou şi s-a dus.
După patru zile, a venit din nou la dânsul şi l-a întrebat: “Cum te afli, fiule?”. Iar el a răspuns: “Acum sunt bine, sfinte părinte; pentru că te-am văzut pe tine în vis, luptându-te pentru mine şi biruind pe diavolul”. Deci, sfântul, făcând rugăciuni, l-a scos din închisoare şi l-a dus în chilia sa. A doua zi a chemat tot clerul bisericesc, pe monahi şi tot poporul cel iubitor de Hristos, şi le-a zis: “Să preamărim, fraţilor, pe iubitorul de oameni Dumnezeu, că iată, Bunul Păstor voieşte să ia pe umeri oaia cea pierdută şi s-o aducă în Biserică. Deci se cade să ne rugăm în această noapte bunătăţii Lui, ca să biruiască şi să ruşineze pe vrăjmaşul sufletelor noastre”. Atunci s-a adunat poporul în Biserică şi a făcut rugăciuni de toată noaptea pentru tânărul ce se pocăia, strigând: “Doamne miluieşte!”.
Făcându-se ziuă, Vasile a luat pe tânăr de mână şi l-a dus cu tot poporul în biserică, cântând psalmi şi laude. Şi iată diavolul, fără ruşine, a venit pe nevăzute cu toată puterea sa pierzătoare, vrând să răpească pe tânăr din mâinile sfântului. Iar tânărul a început a striga: “Sfinte al lui Dumnezeu, ajută-mă!”. Diavolul tăbărâse asupra tânărului cu atâta îndrăzneală şi neruşinare, încât pe Sfântul Vasile îl zgâria, trăgând la dânsul pe tânăr. Întorcându-se fericitul, a zis către diavol: “Neruşinat pierzător de suflete, începător al întunericului şi al pierzării, oare nu-ţi ajunge ţie a ta pierzare, pe care ai adus-o ţie şi celor ai tăi? Nu încetezi a prigoni zidirea Dumnezeului meu?” Iar diavolul a strigat către dânsul: “Mă nedreptăţeşti, Vasile!”. Şi acest glas diavolesc l-au auzit mulţi. Iar arhiereul a zis: “Să te certe pe tine Domnul, diavole!”. Iar diavolul iarăşi a zis către dânsul: “Vasile, mă nedreptăţeşti, că nu eu am mers la dânsul, ci el la mine şi s-a lepădat de Hristos al tău, dându-mi zapisul pe care îl am în mâinile mele, iar în ziua judecăţii îl voi aduce înaintea Celui de obşte Judecător”.
Vasile a zis: “Bine este cuvântat Domnul Dumnezeul meu, că nu-şi va lăsa poporul mâinile în jos, rugându-se, până nu vei da zapisul!”. Întorcându-se sfântul către popor, a zis: “Înălţaţi mâinile voastre în sus şi strigaţi: Doamne miluieşte!”. Poporul, înălţând mâinile spre cer, a strigat cu lacrimi: “Doamne miluieşte!”, multă vreme, şi iată a venit zapisul tânărului acela, purtat prin văzduh, văzându-l toţi, şi s-a dat Fericitului Vasile în mâini. Sfântul, luând zapisul, s-a bucurat şi a dat mulţumire lui Dumnezeu; apoi înaintea tuturor a zis către tânăr: “Cunoşti, frate, zapisul acesta?” Tânărul a răspuns: “Da, sfinte al lui Dumnezeu, este al meu, că l-am scris singur cu mâna mea”. Marele Vasile l-a rupt îndată bucăţi, înaintea tuturor şi l-a ars; apoi, ducând pe tânăr în biserică, l-a împărtăşit cu dumnezeieştile Taine şi pe popor l-a ospătat din belşug. Pe tânăr, mult învăţându-l şi dându-i canonul cel cuviincios, l-a dat femeii lui, care cu negrăit glas slăvea şi mulţumea lui Dumnezeu.
Extras din Vieţile Sfinţilor– Editura Sihăstria.
