Nu trebuie să aibă cineva în vreun lucru încredere în sine însuși, ci în toate să se împărtășească de povața Părinților; iar cele tainice ale inimii să le mărturisească cinstit, fără să ascundă nimic ( II )

2. Din Viaţa Sfântului Sava

       Odată, în vremea Postului, pe când Cuviosul Părintele nostru Sava se re­trăsese în pustie ca să petreacă acolo, precum obişnuia^[1], unul din ucenicii săi, pe nume Iacov, om neobrăzat după nărav, de neam ierusalimitean, şi-a dat pe faţă ticăloşia cugetului său. I-a tras de partea sa şi pe alţi monahi, la fel de nesocotiţi ca el, şi a început să-şi clădească propria Lavră în [locul] numit „Groapa celor şapte guri”, zidind chilii şi ridicând biserică, încropind şi altele, câte sunt de folos într-o mănăstire.

       Fraţii s-au tulburat foarte şi nu au îngăduit să se continue zidirea, însă ace­la, adăugând la nedreptate şi minciuna, a spus că toate se fac după voia Părintelui Sava; lucru care i-a făcut pe monahi să înceteze a-l împiedica să zidească, însă nu i-a izbăvit de supărare, pentru că vedeau cu ochii lor cum taie astfel o bună parte din [pământul] Lavrei. Cu toate acestea, însă, crezând că Iacov spune adevărul, tăceau aşteptând întoarcerea Părintelui.

       După plinirea zilelor de post, dumnezeiescul Sava s-a întors în Lavră şi, văzând cele întâmplate, a trimis deîndată după Iacov. L-a rugat părinteşte să în­ceteze lucrarea, pentru că nu este nici după voia lui Dumnezeu, nici după gândul fraţilor; chiar şi pentru el este foarte primejdios să i se încredinţeze alte suflete, înainte de a se pune pe sine în bună rânduială. Astfel îl sfătuia dumnezeiescul Părinte la început, cu blândeţe şi părinteşte. Văzând, însă, că Iacov îi răspunde împotrivă şi nu se supune nicicum, şi-a schimbat puţin obişnuita îngăduinţă şi i-a spus: „Eu cred, fiule, că cele ce te-am sfătuit îţi sunt de folos; dar, de vreme ce nu asculţi, ia aminte ca nu cumva să înveţi care ţi-e folosul, păţind mare vă­tămare”.

       Acestea zicându-le, a plecat spre turnul [mănăstirii]. Iar Iacov a început în­dată să tremure şi o fierbinţeală năprasnică i-a cuprins tot trupul. Apoi a căzut la pat şi şapte luni de zile a fost ros şi chinuit de boală. Iar când a ajuns să-şi piardă orice nădejde de a mai trăi, amintindu-şi de nesupunerea pe care o arătase odi­nioară faţă de Sava, îndată i-a rugat cu putere pe cei de faţă să-l ridice aşa cum era, cu tot cu pat, şi, ducându-l înaintea marelui [Părinte], să-l aşeze la sfintele sale picioare; „Încât să-mi ierte, zicea, neascultarea şi să nu plec din viaţa aceasta în acest chip, neiertat de dânsul”. S-a făcut aşa şi [Iacov] a fost dus acolo întins pe pat, iar cel care era cu adevărat blând şi milostiv l-a privit cu blândeţe şi i-a spus: „Ai cunoscut, frate, care este rodul voii proprii? L-ai învăţat îndeajuns? Ai deprins care-i plata neascultării şi nesupunerii?” Deschizându-şi anevoie buzele, pentru că şi acestea erau înţepenite din pricina bolii, [Iacov] a zis: „Iartă-mă, cinstite Părinte, căci plec de acum în cea din urmă călătorie”. Iar acela îndată i-a spus: „Dumnezeu să te ierte, frate”. Zicând aşa, i-a întins mâna; şi mâna lui i s-a făcut aceluia putere, încât – o, minune! – [bolnavul] s-a ridicat. Apoi [Părintele] l-a împărtăşit cu Preacuratele Taine, iar după hrana aceea dumnezeiască a urmat şi cea trupească. A mâncat, a prins putere şi s-a arătat tuturor tămăduit în chip mai presus de fire, ridicându-se din pat cu adevărat mai lesne decât cei sănătoşi.

       El şi-a luat canon, pentru nesupunerea lui, să nu se mai întoarcă la clădirile cele noi. Însă Patriarhul Ierusalimului, Ilie, ajungându-i la urechi cele întâmpla­te, a socotit de neîngăduit să le mai lase să dăinuie şi a trimis îndată ca să fie toate dărâmate din temelii şi să fie făcute una cu pământul.

       Apoi dumnezeiescul Sava, vrând să-l arate pe Iacov fiu al ascultării, i-a în­credinţat slujirea închinătorilor găzduiţi în Lavră. S-a întâmplat odată ca acesta să gătească o mâncare de fasole^[2]; şi cum era întru totul nedeprins şi neîncercat [într-ale bucătăriei], a pregătit din belşug, mai mult decât era nevoie, încât pri­sosul ar fi ajuns şi pentru a treia zi. Dar în ziua următoare, Iacov a aruncat ca pe gunoaie, în pârâul de lângă Lavră, toată fasolea rămasă. Lucrul acesta nu i-a rămas ascuns Fericitului Sava; căci după cum spune Scriptura: Înţeleptul are ochii în cap^[3]. S-a dus îndată, fără să prindă nimeni de veste, a adunat boabele arun­cate, iar apoi le-a întins puţin la soare şi le-a strâns din nou. Trecând ceva vreme, Sfântul Sava l-a chemat numai pe Iacov singur, să mănânce împreună cu el; şi gătind cu multă iscusinţă fasolea aruncată mai înainte în pârâu, i-a pus-o înainte ca pe o mâncare foarte gustoasă. În timp ce mâncau, dumnezeiescul Sava, vrând cumva să-l încerce pe Iacov, îi zice: „Iartă-mă frate, dar poate că nu te-am slujit cu bucatele acestea aşa cum mi-aş fi dorit, căci nu sunt eu priceput la mâncăruri dichisite şi drese cu mirodenii”. Iacov răspunse, însă, că s-a desfătat mult de ele şi că-i vreme îndelungată de când nu s-a mai înfruptat din bucate aşa gustoase.

       Atunci marele Sava a adăugat: „Află, fiule, că asta e fasolea pe care cu puţin timp în urmă ai lepădat-o ca nefolositoare la pârâu. Să-ţi fie întâmplarea aceasta bun prilej ca să cugeţi aşa: Oare cum va fi în stare să-i cârmuiască cu destoinicie pe fraţi cel care nu poate să chivernisească bine nici măcar un blid de legume, încât să fie după măsura trebuinţei şi să nu prisosească?” Şi nu în chip nepotrivit, Părintele îi aduse mărturie şi cuvântul Apostolului: Dacă nu ştie cineva să-şi rân­duiască propria lui casă, cum va purta grijă de Biserica lui Dumnezeu?^[4] Acestea şi altele asemenea i le-a grăit lui Iacov, îndreptându-l părinteşte întru buna chi­verniseală [a lucrurilor], dar şi mustrându-l pentru necuviinţa de mai înainte, spre a-l păzi să nu mai fie iarăşi stăpânit de o asemenea patimă. Iar după aceea, cu rugăciune şi binecuvântare, l-a lăsat să plece.

       După mai multă vreme, pe când se liniştea în chilie, Iacov a fost necăjit cumplit de gânduri trupeşti necuviincioase şi în el s-a stârnit învolburare mare din pricina poftei. Mult timp s-a împotrivit cu vitejie, însă mai apoi, privind ma­rea ispitelor, a crezut că niciodată nu va înceta învolburarea ei – şi fără îndoială, [gândul] era de la cel rău, o uneltire de-a lui şi una din asuprelile sale viclene. S-a întunecat la minte şi a uitat de sfintele canoane^[5], a luat un cuţit şi şi-a tăiat cu acesta părţile bărbăteşti, cu rău vindecând răul, în chip foarte rău. Neîndurând durerea şi sîngerarea i-a strigat pe cei ce şedeau în apropiere, chemându-i să-l ajute. Aceştia au alergat în grabă şi, văzând lucrul cumplit pe care şi-l făcuse de bunăvoie, l-au ajutat cu leacuri pe cât le stătea în putinţă, alinându-i chinul. Vestea întâmplării a ajuns, însă, până la Sfântul Sava; şi după ce lui Iacov i s-a uşurat durerea, l-a alungat din Lavră, deoarece se făcuse lui însuşi duşman şi si­nucigaş viclean. Din pricina aceasta, Iacov a fost pătruns adânc de căinţă, care îi biciuia amarnic sufletul şi îl făcea să verse lacrimi fierbinţi şi să suspine cu amar din străfundul [sufletului]. Şi era într-adevăr privelişte jalnică, pricinuind deîndată milă celor care îl vedeau.

       Aflându-se în această stare, s-a dus la fericitul Teodosie şi i-a mărturisit acele cumplite războaie trupeşti, făcându-i cunoscut răul pe care şi-l pricinuise de unul singur şi jelindu-se pentru alungarea sa din Lavră. Iar [lui Teodosie] i s-a făcut milă de dânsul şi, mergând împreună la fericitul Sava, l-a rugat să-l ierte pe frate şi să-l primească iarăşi în Lavră, dându-i canon după cuviinţă. Sava s-a lăsat înduplecat de rugăminţile prietenului său – lucrând mai mult într-însul milostivi­rea ce-i stătea în fire – şi l-a primit pe Iacov; i-a dat şi alte porunci, între care să nu vorbească şi să nu vadă pe nimeni, afară doar de acela care îi va slujii în cele de trebuinţă. Astfel, Iacov s-a aflat iarăşi liniştindu-se în chilia lui, arătând multă pocăinţă şi rugându-se cu putere lui Dumnezeu, până când, de sus, i s-a iertat vina. Iar cum s-a întâmplat lucrul acesta, se va spune îndată.

       S-a arătat odată acestui dumnezeiesc Sava un bărbat luminos, ce răspân­dea din toate părţile o rază dulce de lumină. Stătea alături de el şi îi arăta un mort aruncat la picioarele lui Iacov şi pe Iacov rugându-se lui Dumnezeu pentru cel mort. Apoi s-a auzit un glas de sus, zicând: „Iacov, rugăciunea ta a fost ascul­tată; atinge-te de cel mort şi acesta va învia”. Iar Iacov s-a atins de mort, precum se poruncise, şi acesta a înviat. Bărbatul acela luminos a privit spre Sava şi, desluşindu-i în grabă vedenia, i-a spus că doreşte să iasă îndată din chilie şi să-l cheme pe Iacov, poruncindu-i ca de acum înainte să vină la dumnezeieştile sluj­be. Venind, aşadar, Iacov la biserică, i-a sărutat pe fraţi cu sărutarea lui Hristos, iar apoi s-a dus la fericitul Teodosie, pe care de asemenea l-a îmbrăţişat întru Hristos. Şi la şapte zile după vedenie, a părăsit cu bucurie viaţa aceasta.

_____________________

^[1]  Era un obicei al multor monahi din Palestina ca la începutul Postului Mare să se retragă în deşert, pentru a petrece în nevoinţă aspră, întorcându-se la mănăstire în Duminica Floriilor.

^[2]   Textual: „mâncare de bob”.

^[3]   Ecc. 2,14.

[4]  1 Tim. 3,5.

^[5]   Sfintele canoane judecă foarte aspru scopirea şi impun celui care o făptuieşte caterisire sau afurisire, numindu-l ucigaş de sine însuşi şi duşman al zidirii lui Dumnezeu. Vezi Canoanele 22,23 şi 24 ale Sfinţilor Apostoli şi Canonul 8 al Sinodului al 9-lea local de la Constantinopol (Arhid. Prof. Dr. Ioan D. Floca, Canoanele Bisericii Ortodoxe, Sibiu, 1993).

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 20 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.