Nu trebuie să aibă cineva în vreun lucru încredere în sine însuși, ci în toate să se împărtășească de povața Părinților; iar cele tainice ale inimii să le mărturisească cinstit, fără să ascundă nimic ( III )

1. Din Pateric

       Ne-am dus odată la unul dintre Părinţi şi l-am întrebat: „Cineva are un gând şi se vede pe sine însuşi biruit [de acesta]. De multe ori, atunci când citeşte ce au spus Părinţii despre un asemenea gând, încearcă să le împlinească, dar nu izbuteşte în nici un chip. Ce-i mai bine atunci: să mărturisească unui Părinte gândul, sau să se sârguiască să împlinească de unul singur câte a citit şi să se mul­ţumească cu propria conştiinţă?” A răspuns Bătrânul: „Acela e dator să se măr­turisească unui om care poate să-l folosească şi să nu se încreadă în sine însuşi. Căci nu poate cineva să se ajute singur, mai cu seamă dacă-i asuprit de patimi.

       Iată ce mi s-a întâmplat pe când eram tânăr: Aveam o patimă sufletească şi eram biruit de ea. Auzind despre Avva Zinon, că tămăduise mulţi ca mine, am vrut să merg şi să mă mărturisesc lui. Satana, însă, mă împiedica, şoptindu-mi: «Ştii ce eşti dator să faci, aşa că fă precum citeşti. De ce mergi să-l necăjeşti pe Bătrân?» De câte ori eram gata să mă duc şi să-mi mărturisesc lui [gândul], răz­boiul slăbea, cu meşteşugirea celui viclean, ca să nu merg. Iar dacă mă hotărâm să nu mă duc, eram iarăşi stăpânit de patimă. Astfel a uneltit împotriva mea vrăjmaşul vreme îndelungată, neîngăduindu-mi să mă mărturisesc Bătrânului. De multe ori m-am şi dus la Bătrân, vrând să-i spun gândul, însă nu mă lăsa vrăjmaşul. Aducându-mi ruşinare în inimă, îmi spunea: «De vreme ce ştii cum trebuie să te tămăduieşti, ce nevoie mai e să spui cuiva? Doar nu eşti nepăsător cu tine însuţi; ştii ce au spus Părinţii!» Acestea mi le strecura potrivnicul [în min­te], ca să nu-mi dezvălui doctorului patima şi să mă vindec. Bătrânul pricepea că am gânduri, însă nu mă vădea, aşteptând ca eu singur să le mărturisesc; mă învăţa, doar, despre vieţuirea dreaptă, iar apoi mă slobozea. După ceva vreme, tânguindu-mă în inima mea, mi-am spus: «Suflete nenorocit, până când nu vrei să te tămăduieşti? Nu îţi e ruşine că sunt unii care vin de departe la Bătrân şi se vindecă, iar tu, avându-l aproape pe doctor, rămâi netămăduit?» Atunci inima mi-a luat foc, m-am ridicat şi mi-am spus: «Mă duc la Bătrân şi, dacă nu găsesc pe altcineva acolo, voi şti că e voia lui Dumnezeu să-mi mărturisesc lui gândul».

     Am mers, deci, şi n-am găsit pe nimeni. Bătrânul, după cum îi era obiceiul, m-a învă­ţat despre mântuirea sufletului şi despre cum se curăţeşte cineva de gândurile spurcate; iar eu, din pricină că mă ruşinam, nu i-am descoperit nimic şi eram cât pe ce să plec. Atunci s-a ridicat, a făcut rugăciune şi m-a petrecut până la poarta de afară, mergând înaintea mea. Eu, măcinat de gânduri (dacă să-i spun sau nu), păşeam încet-încet în urma lui. Întorcându-se, mă vede chinuit de gânduri, mă bate în piept şi îmi spune: «Ce ai? Om sunt şi eu!» Când a spus asta, am crezut că inima mi s-a deschis. Cad cu faţa la pământ înaintea picioarelor lui şi îl rog cu lacrimi: «Miluieşte-mă!» Iar Bătrânul îmi spune: «Ce ai?» Eu am răspuns: «Nu ştii ce am?» Iar acela mi-a zis: «Tu trebuie să o spui». Atunci, cu multă ruşine, mi-am mărturisit patima. Şi îmi spune: «De ce te-ai ruşinat atâta vreme să vor­beşti? Nu sunt şi eu om? Vrei să-ţi spun ce ştiu? Nu sunt trei ani de când vii aici cu gândurile acestea şi nu le mărturiseşti?» Am încuviinţat şi am căzut din nou la pământ, rugându-l: «Miluieşte-mă, pentru Domnul!» Mi-a spus: «Mergi, nu fii delăsător la rugăciune şi nu cleveti pe nimeni». M-am dus atunci la chilia mea, am luat aminte la rugăciune şi, cu harul lui Dumnezeu şi rugăciunile Bătrânului, n-am mai fost necăjit de patima aceea.

       După un an, mi-a venit gândul acesta: «Oare nu s-au întâmplat toate pen­tru că Dumnezeu te-a miluit şi nu din pricina Bătrânului?» Gândind aşa, m-am dus [la Bătrân] să-l pun la încercare. L-am luat deoparte, i-am pus metanie şi i-am spus: «Rog pe cuvioşia ta, Părinte, fă rugăciune pentru mine în legătură cu gândul acela pe care ţi l-am mărturisit mai demult». El m-a lăsat zăcând la pi­cioarele lui şi, după ce a tăcut un pic, mi-a zis: «Ridică-te! Ai credinţă!» Auzind acestea, aş fi vrut să mă înghită pământul de ruşine. M-am ridicat neputând să-mi îndrept privirea spre Bătrân şi să-l văd. Apoi m-am întors la chilie uimit şi plin de minunare”.

*

        A zis un Bătrân: „Pe cel care se face nebun pentru Domnul, îl înţelepţeşte Domnul”[1].

*

       Un frate a întrebat un Bătrân: „De ce nu sunt lăsat să vorbesc fără de ocol Bătrânilor despre gândurile mele?” A răspuns Bătrânul: „De nimeni nu se bucură vrăjmaşul atâta, ca de cei care nu-şi fac vădite gândurile”.

*

       A zis Avva Antonie: „Ştiu monahi care, după multe osteneli, au căzut, pierzându-şi minţile, pentru că şi-au pus nădejdea în lucrarea lor şi au nesocotit porunca celui ce a spus: întreabă-l pe tatăl tău şi te va povăţui; pe bătrânii tăi şi îţi vor spune[2]

*

         A zis iarăşi: „Dacă e cu putinţă, la fiece pas pe care-l face, sau la fiecare picătură pe care o bea în chilia sa, monahul trebuie să se încredinţeze Bătrânilor şi să-i întrebe de nu greşeşte cumva în acestea.

      [Odată], un frate care ucenicea la un Părinte a găsit un loc în pustie, în­depărtat şi liniştit, şi îl ruga pe Părintele său: «Îngăduie-mi să vieţuiesc acolo şi nădăjduiesc în Dumnezeu şi în rugăciunile tale că mă voi osteni mult». Avva nu l-a lăsat, spunându-i: «Ştiu cu adevărat că te vei osteni mult, dar pentru că nu vei avea Bătrân, îţi vei pune nădejdea în lucrarea ta, cum că eşti pe placul lui Dumnezeu; şi pentru că te vei încrede în tine cu totul, [gândind] că faci lucrare călugărească, îţi vei pierde şi osteneala şi minţile»”.

*

      Avva Moise a zis: „Monahul care uceniceşte la un Părinte duhovnicesc şi nu are ascultare şi smerenie, ci de unul singur posteşte ori face altceva care pare bun, unul ca acesta nu va dobândi nici o virtute şi nici nu ştie ce este monahul”.

*

      A spus Avva Pimen: „Avva Teona zicea: «Chiar de câştigă cineva o virtu­te de unul singur, Dumnezeu nu-i dă har ca să rămână la el virtutea; fiindcă ştie că nu se poate încrede în lucrarea lui. Dacă, însă, merge la fratele său, [virtutea] rămâne»”.

*

      A zis un Bătrân: „Dacă te supără gânduri spurcate, nu le ascunde, ci spune-le îndată Părintelui tău duhovnicesc şi fă-le vădite. Căci cu cât îşi ascunde omul gândurile, cu atât se înmulţesc şi capătă putere. După cum şarpele, când iese din vizuină, de îndată fuge, tot aşa şi gândul rău care este scos la vedere, pie­re numaidecât. Şi precum viermele în lemn, tot aşa gândul rău prăpădeşte inima.

*

       Cel care îşi dă pe faţă gândurile se tămăduieşte degrabă; cel care le tăinuieşte, e bolnav de mândrie”.

*

       Avva Macarie sălăşluia în adâncul pustiei, îndepărtându-se de lume şi vieţuind acolo de unul singur. Mai jos de locul acela era o altă pustie în care erau mai mulţi fraţi. Într-o zi, cum stătea în afara chiliei, îl vede pe Satana trecând pe drum cu înfăţişare de om. Purta un veşmânt ca o haină de in, plină de găuri, şi de fiecare gaură era atârnată o ulcea. Bătrânul l-a cunoscut şi i-a zis: „Unde mergi, măreţe?” Iar el a răspuns: „Mă duc să-i stârnesc[3] pe fraţi”. A spus Bătrânul: „ Şi ce-i cu ulcelele?” Spune acela: „Duc gustări la fraţi”. Iar Bătrânul: „Cu toate as­tea?” „Dacă vreunuia nu-i e pe plac o mâncare, îi servesc alta. Dacă nici aceea, îi dau iarăşi alta. Oricum, din toate, fie şi una se va găsi să-i placă”. Iar după ce a spus acestea, a plecat.

       Bătrânul a rămas luând aminte la drumuri, până când acela s-a întors. Când l-a văzut, Bătrânul i-a zis: „Să te mântuieşti!” Spuse diavolul: „Unde să mă pot eu mântui?” „De ce?”, întrebă Bătrânul. „Toţi s-au sălbăticit împotrivă-mi, răspun­se, şi nimeni nu mă mai îngăduie”. „N-ai chiar nici un prieten acolo?”, întrebă Bătrânul. „Ba am”, zice diavolul. „Unul singur mi-e frate acolo şi măcar acesta mă ascultă; când mă vede se învârte ca morişca”. „Şi cum îl cheamă pe frate?”, întrebă Bătrânul. „Teopempt”, spuse [diavolul] şi plecă.

       Atunci Bătrânul s-a ridicat şi s-a pornit către fraţi. Aceştia, aflând că vine, au luat ramuri de finic şi i-au ieşit în întâmpinare. Fiecare îşi gătea chilia, cre­zând că Bătrânul o să tragă la dânsul. Acela, însă, căuta să afle care dintre ei era Teopempt şi, după ce l-a găsit, a intrat în chilia lui.

     Fratele l-a primit bucurându-se. Au spus o rugăciune, s-au aşezat şi Bătrânul îi zice fratelui: „Cum o duci, frate?” „Cu rugăciunile tale, bine”. Întreabă Bătrânul: „Nu cumva te războiesc gândurile?” „Până acum sunt bine”, răspunse fratele, căci se ruşina să mărturisească. Îi zice atunci Bătrânul: „Iată, eu am de-acum atâţia ani de nevoinţă, mă cinstesc toţi şi, aşa bătrân cum sânt, mă supără duhul curviei”. „Crede-mă, Avva, zise fratele, şi pe mine”. Bătrânul s-a prefăcut că-l războiesc şi alte gânduri, până când l-a făcut [pe frate] să mărtu­risească. Apoi îi zice: „Cum posteşti, frate?” „Până la ceasul al nouălea”. I-a zis Bătrânul: „Posteşte până seara, nevoieşte-te şi învaţă pe de rost din Evanghelie şi din psalmi. Dacă îţi vine vreun gând, nu lua aminte în jos, ci numai în sus; mărturiseşte-l bărbaţilor duhovniceşti şi îndată Domnul te va ajuta”. După ce l-a povăţuit pe frate, Bătrânul s-a întors în chilia lui.

       Apoi, [iarăşi], lua aminte la drum şi îl vede pe diavolul acela, înveşmântat la fel. Îi spune: „Unde te mai duci?” „Să-i stârnesc pe fraţi”, i-a răspuns. Şi s-a dus. Bătrânul a aşteptat şi a pândit, iar când l-a văzut întorcându-se, i-a zis: „Cum sunt fraţii?” „Rău”, zise. Iar Bătrânul: „De ce?” „Toţi sunt sălbatici”, răspunse acela. „Şi ceea ce-i mai rău este că cel pe care-l aveam de prieten şi mă asculta s-a stricat şi el, nu ştiu de unde, şi nu mi se mai supune, făcându-se mai sălbatic decât toţi ceilalţi. Aşa că m-am jurat să nu mai calc pe-acolo decât după mai mul­tă vreme”. Şi zicând acestea, a plecat. Iar Sfântul a intrat în chilie şi I-a mulţumit lui Dumnezeu pentru mântuirea fratelui.

_____________________

[1] De unde se vede că cel care se face nebun pentru Domnul este acela care îşi crede de nimic fiece gând, acela care în toate se supune şi se smereşte înaintea povăţuitorului duhovnicesc (Dacă între voi i se pare cuiva că e înţelept în veacul acesta, să se facă nebun ca să devină înţelept – 1 Co. 3,18).

[2] Dt. 32,7.

[3]  Este sugestia diavolului, gândul pe care îl strecoară în mintea nevoitorului.

 

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 20 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.

Total
21
Shares
Previous Post

Nu trebuie să aibă cineva în vreun lucru încredere în sine însuși, ci în toate să se împărtășească de povața Părinților; iar cele tainice ale inimii să le mărturisească cinstit, fără să ascundă nimic ( IV )

Next Post

Vămuirea sufletelor (I)

Related Posts