Nu trebuie să aibă cineva în vreun lucru încredere în sine însuși, ci în toate să se împărtășească de povața Părinților; iar cele tainice ale inimii să le mărturisească cinstit, fără să ascundă nimic ( I )

1. A lui Paladie

       Era un oarecare Heron din Alexandria, vecin cu mine, om chipeș, tânăr, ager la minte, cu viață curată, nespus de slab din pricina nevoinței sale preaînalte, încât mulţi dintre cunoscuţii lui spuneau că adeseori mânca o dată la trei luni, mulţumindu-se între timp numai cu Sfânta împărtăşanie şi cu ierburi sălbatice, dacă îi ieşeau pe undeva în cale. De lucrul acesta m-am încredinţat şi eu odată, când am mers [cu el] şi cu răposatul Alvinos la Schit. Locul se găsea la o depărtare ca la patruzeci de mile şi, în vreme ce călătoream, noi am mâncat şi am băut de două ori, însă acela nu a gustat nimic. Şi, mergând pe jos, a spus pe de rost psalmi (pe cel mare[1] şi alţi cincisprezece), Epistola către Evrei, cartea lui Isaia, o parte din cartea proorocului Ieremia, Evanghelia după Luca şi Pildele lui Solomon; iar noi nici nu puteam ţine pasul cu el.

       Acesta, după mari osteneli şi trude alese, s-a ridicat pe sine la mare înălţi­me cu acea mândrie proprie nebuniei şi, de acolo prăbuşindu-se, s-a făcut tuturor [pildă de] cădere jalnică; căci, semeţindu-se în faţa Părinţilor sfinţi din pricina deşartei păreri de sine, îi ocăra pe toţi şi zicea: „Cei ce se lasă înduplecaţi de învăţătura voastră se rătăcesc. Nu trebuie să avem alţi învăţători, decât numai pe Hristos; fiindcă Mântuitorul însuşi a spus: Să nu numiţi pe nimeni învăţător pe pământ[2]”. Deci şi acestuia, precum lui Valens, despre care s-a scris mai înainte, atât de mult i s-a întunecat mintea din pricina pustiitoarei mândrii, pogorându-se din cele înalte la cele de jos, încât mai apoi l-au legat şi pe el cu lanţuri, nevrând nici măcar să se apropie de dumnezeieştile Taine. În cele din urmă, gonit de diavol ca de un foc puternic, s-a coborât în Alexandria, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, ca să scoată cui pe cui; căci acolo a căzut în nepăsare, petrecând pe la teatre, hipodromuri şi cârciumi. Apoi a fost cuprins de pofta de femei şi, cu gândul la păcat, îi vorbea neîncetat despre pătimirea asta unei comediante. Fiind el în această stare, i-a apărut – din iconomie – o umflătură pe mădularul bărbătesc şi timp de şase luni a fost atât de bolnav, încât i-au putrezit părţile ruşinoase şi au căzut singure. Apoi s-a însănătoşit, şi-a venit în fire şi s-a întors din nou [în pustie], văduvit de mădularele acelea. Şi-a amintit cu cuget dumnezeiesc de vie­ţuirea cerească de mai înainte, mărturisind Părinţilor toate câte i s-au întâmplat. Nu a mai apucat, însă, să lucreze nevoinţa călugărească, pentru că a murit după câteva zile.

*

       Altul, iarăşi, pe nume Ptolemeu, s-a nevoit la început cu o vieţuire îm­bunătăţită greu de povestit. Şedea dincolo de Schit, într-un loc numit „Scara”, unde nu putea locui nici un monah, fiindcă era la o depărtare de optsprezece mile de apă. Acela, însă, având ulcioare şi burete, strângea roua ce cădea în lu­nile decembrie şi ianuarie, o punea în ulcioare şi, făcând aşa, şi-a iconomisit apa vreme de cincisprezece ani. Iar în tot acest răstimp nu s-a întâlnit cu nimeni, înstrăinându-se, aşadar, de folosul învăţăturii şi întâlnirii cu Părinţii sfinţi, dar şi de împărtăşirea deasă cu Sfintele Taine ale lui Hristos, a ajuns la o asemenea nebunie şi s-a îndepărtat atât de mult de la calea cea dreaptă, încât a căzut în în­văţătura necuviincioasă numită „automatism”[3]. Vrăjmaşul îl îmboldea să spună că lucrurile nu au nici o esenţă, ci toate există pur şi simplu prin faptul că lumea se mişcă de la sine.

       La început, lucrul acesta i l-a strecurat în minte potrivnicul vieţii tuturor, iar mai apoi, intrându-i cu totul în suflet, îi spunea: „Dacă lucrurile stau aşa, de ce te chinuieşti zadarnic pe tine însuţi în acest chip? La ce îţi va folosi, de vreme ce nu există răsplată? De altfel, ce plată ar fi pe măsura ostenelilor tale şi cine să-ţi răsplătească? Ce judecată poate fi, cum ameninţă Scripturile, de vreme ce nimeni nu poartă de grijă de toate câte există?” Stăpânit de aceste gânduri sa­tanice, nenorocitul Ptolemeu s-a lepădat de nevoinţă şi, după cum se povestea, umbla aiurea, ca un ieşit din minţi. Şi până astăzi hoinăreşte prin Egipt, robit lăcomiei pântecelui şi dedat beţiei, nevorbind nimic cu nimeni, ci rătăcind fără de glas prin pieţe; jalnică privelişte şi vrednică de plâns în ochii creştinilor, pri­cină de batjocură pentru cei ce nu cunosc vieţuirea noastră. Năpasta aceasta de netămăduit a pus stăpânire pe nefericitul Ptolemeu din pricina trufiei sale fără de minte; fiindcă socotea că are cunoştinţă mai mare decât toţi Părinţii sfinţi, neîntâlnindu-i niciodată, pentru a fi călăuzit de învăţătura acestora. Aflându-se astfel fără îndrumare, a căzut în adâncul cel din urmă al morţii sufleteşti; pentru că cei care nu au cârmuire cad ca frunzele[4].

_____________________

[1]   Psalmul 118.

[2]   Mt. 23,10.

[3]   Doctrină filozofică a lui Epicur, care, aşa cum spune Sfântul Ipolit al Romei, credea că „Dum­nezeu este veşnic şi nestricăcios însă nu poartă de grijă [lumii]; nu există deloc nici pronie, nici soartă, ci toate se întâmplă de la sine, în chip automat” (împotriva tuturor ereziilor, P.G. 16, 3049 B).

[4]   Pr. 11,14.

 

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediția întâi 2007  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. I, Tema 20 – Editura „Metropolis Press”, Atena, Grecia, 2007.