Nu trebuie să dăm vina pe draci în toate câte greşim, ci pe noi înşine. Fiindcă pe cei cu luare aminte dracii nu pot cu nimic să-i vatăme; iar războaiele sunt îngăduite potrivit cu puterea oamenilor

1. Din Pateric

• A zis Avva Antonie: „Dumnezeu nu îngăduie războaie asupra genera­ţiei acesteia ca asupra celor vechi; ştie că sunt slabi şi nu pot duce”.
• Avraam, ucenicul lui Avva Agaton, l-a întrebat pe Avva Pimen: „Ce să fac, că mult mă războiesc dracii?”. I-a răspuns Bătrânul: „Pe tine te războiesc dracii? Nu se luptă ei cu noi, cât timp ne facem voile; că voile noastre s-au făcut draci şi ne asupresc ca să le împlinim. Vrei să ştii cu cine băteau război dracii? Cu Moise şi cu cei asemenea lui”.
• Un frate l-a întrebat pe Avva Pamvo: „De ce mă împiedică dracii să fac bine aproapelui?” A răspuns Bătrânul: „Nu vorbi aşa, că îl faci mincinos pe Dumnezeu. Ci mai degrabă spune: «Nu vreau nicidecum să fac milă». Fiindcă Dumnezeu a spus mai dinainte: V-am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii şi peste toată puterea vrăjmaşului”(Lc.10,19).
• Un frate l-a întrebat pe Avva Sisoe: „Ce să fac cu patimile şi cu dra­cii?” A zis Bătrânul: „Fiecare dintre noi este ispitit de propria sa poftă” (Iac.1,14).
• A zis Sfânta Singlitichia: „Cu cât luptătorii sporesc, cu atât au de în­fruntat potrivnici mai puternici”.
• Odată Avva Moise a fost războit tare spre curvie. Neputând să mai stea în chilie, s-a dus şi s-a mărturisit lui Avva Isidor. Bătrânul l-a rugat să se întoarcă la chilia lui, dar el n-a primit, zicând: „Nu mai pot, Avva”. Atunci, luându-l cu el, s-au suit pe casă şi i-a zis: „Priveşte spre apus”. S-a uitat şi a văzut mulţime de draci făcând mare zarvă, întărâtaţi spre război. I-a zis atunci iarăşi Avva Isidor: „Uită-te şi spre răsărit”. A privit şi a văzut mulţimi nenumărate de sfinţi îngeri plini de slavă. Şi i-a spus Bătrânul: „Iată, aceştia sunt trimişi în ajutor sfinţilor de către Domnul, iar cei de la apus se războiesc cu ei. Mai mulţi sunt de partea noastră, aşa că îndrăzneşte şi nu te mai teme!” Şi aşa, mulţumind lui Dumnezeu, Avva Moise a prins curaj şi s-a întors la chilia lui.
• A zis un Bătrân: „La începuturile lepădării de lume a monahului, nu li se îngăduie dracilor să-l ispitească cu tărie pe om, pentru ca nu cumva, uimit şi înspăimântat de aceasta, să se întoarcă degrabă în lume. Când însă sporeşte cu timpul şi lucrarea [nevoinţei], sunt lăsate asupra lui războaiele poftelor şi plăcerilor trupeşti. Şi întristându-se, are nevoie să se smerească şi să se tânguie cu inima, osândindu-se şi învinuindu-se pe sine pentru câte a păcătuit şi păcătuieşte. Călit astfel prin ispite, dobândeşte răbdare, experienţă şi dreaptă socoteală; şi de atunci caută scăpare la Dumnezeu cu lacrimi. Iar Acela desface toate uneltirile vrăjmaşului şi încetul cu încetul îl duce [pe monah] spre odihnă. însă unii, care şi-au pierdut curajul, fie şi-au luat viaţa cu mâna lor, fie s-au întors în lume copleşiţi de întristare”.

2. A lui Avva Casian

A zis Avva Serin că nu toţi dracii stârnesc deodată în oameni toate pati­mile, ci fiecare patimă are duhuri anume rânduite să o pricinuiască. De pildă, unele duhuri se desfată de necurăţii, de murdăriile plăcerilor şi de duhori, iar altele de hulă; unele se bucură de furie şi de mânie, altele de întristare; unele de slavă deşartă, altele de mândrie. Fiecăruia dintre aceste duhuri îi place să stârnească necontenit acea patimă, pe care vede că şi sufletul o primeşte cu plăcere.

De asemenea, dracii nici nu necăjesc, nici nu-şi seamănă răutatea în acelaşi chip tuturor; ci pe rând, după cum e potrivit împrejurărilor, locurilor sau persoanelor, uneori lucrează împreună, alteori îşi dau locul unul altuia, fără să păzească rânduială sau ordine desăvârşită între ei; căci zice Scriptura: Căuta-vei la cei răi pricepere şi nu vei găsi. Iar vrăjmaşii noştri sunt fără de minte (Is.56,11/Dt.32,31). Cu toate acestea, uneori arată pentru puţin timp o oarecare înţelegere între ei în războiul ce-1 duc împotriva noastră, lăsându-se unul pe altul, precum s-a spus, după împrejurări sau locuri. Fiindcă nu-i cu putinţă să fie cineva batjocorit de slava deşartă şi totodată pârjolit de pofta curviei, nici să se umfle de mândrie şi tot atunci să fie înjosit de lăcomia pântecelui, nici să izbucnească în râs şi în hohote copilăreşti şi în acelaşi timp să fie întărâtat de boldul mâniei. Căci fiecare duh îşi păstrează neapărat rândul şi astfel îl războieşte pe om. Iar când e înfrânt se retrage şi lasă lupta în seama altui duh mai aprig.

Se cuvine să mai ştim că nu toţi dracii sunt de aceeaşi sălbăticie sau tărie, ci împreună cu lucrarea le este diferită şi puterea, şi felul poftei [pe care o stârnesc]. Astfel, pe luptătorii lui Hristos care pun început pe calea virtuţii şi sunt încă neputincioşi îi luptă duhuri mai neputincioase. Dar, după ce ele sunt biruite, le iau întotdeauna locul potrivnici mai mari în rang. Căci de n-ar fi fost şi greutatea luptei după măsura puterii omeneşti, nici unul dintre nevoitori n-ar fi putut îndura cumplita sălbăticie a atâtor şi a asemenea vrăjmaşi. Nici n-ar fi avut omul tăria să se împotrivească uneltirilor lor dacă, într-o înfruntare ca aceasta, n-ar fi stat mai dinainte însuşi Hristos ca mijloci­tor iubitor de oameni, rânduitor al întrecerii şi judecător. El face ca luptele să fie după măsura puterii noastre, împiedicând şi întorcând înapoi năvălirile covârşitoare ale vrăjmaşilor şi neîngăduind, după cum e scris, să fim ispitiţi mai mult decât putem, ci odată cu ispita aducând şi scăparea din ea, ca să putem răbda (1Co.10,13).

Credem că nici dracii nu duc războiul fără osteneală şi durere; căci au şi ei griji şi întristare, mai ales atunci când se prind în luptă cu bărbaţi tari, răbdători şi porniţi împotriva lor. Despre acestea mărturiseşte şi Apostolul, când spune: Lupta noastră nu este împotriva trupului şi a sângelui, ci împo­triva începător iilor, împotriva stăpâniilor (Ef.6,12) şi celelalte; şi iarăşi: Aşa mă lupt, nu ca lovind în aer (1Co.9,26), iar în alt loc: Lupta cea bună m-am luptat (2Tim.4,7). Iar unde-i luptă, înfruntare şi bătălie, acolo fiecare dintre potrivnici trece neapărat prin griji, durere şi osteneală. Şi după cum noi ne bucurăm atunci când îi biruim, iar înfrânţi ne întristăm, la fel păţesc şi aceia; când ne biruiesc se veselesc; dar atunci când, după multă trudă, nu ne pot covârşi ci sunt biruiţi, ruşinea în­frângerii, care ne aştepta pe noi, trece asupra lor. Aşa se plineşte ceea ce e scris: Să se întoarcă nedreptatea lui pe capul lui (Ps.7,16), şi iarăşi: Cursa pe care au ascuns-o să-i prindă pe ei (Ps.34,8).

Toate acestea le cunoştea şi prorocul David, care, văzând cu ochii lăun­trici războiul nevăzut şi ştiind că vrăjmaşii se bucură de căderea noastră, zicea către Dumnezeu: Luminează ochii mei, ca nu cumva să adorm întru moarte, ca nu cumva să zică vrăjmaşul: „Intăritu-m-am asupra lui”. Cei ce mă necăjesc se vor bucura de mă voi clătina (Ps.12,4-5); şi iarăşi: Să nu se bucure de mine cei ce mă vrăjmăşesc pe nedrept. Să nu zică întru inima lor „Bine, bine sufletu­lui nostru”, nici să zică: „L-am înghiţit” (Ps.34,23-24). Şi arătând ruşinea care îi încearcă atunci când sunt biruiţi, se ruga împotriva lor către Dumnezeu şi cânta: Să fie ruşinaţi şi înfruntaţi cei ce caută rele mie (Ps.34,4). Iar Ieremia zice: Să se ruşineze vrăjmaşii mei şi să nu mă ruşinez eu. Adu asupra lor urgia mâniei tale şi zdro- beşte-i cu zdrobire îndoită (Ir.17,18). Şi cu adevărat îndoit sunt zdrobiţi dracii atunci când îi biruim. Mai întâi pentru că oamenii dobândesc sfinţenia, în vreme ce aceia, având-o, au pierdut-o. Iar apoi pentru că, deşi sunt duhuri, cunosc înfrângerea de la fiinţe trupeşti şi pământeşti.

3. A Sfântului Maxim

• Unii spun că nu ar exista rău în făpturi, dacă nu ar fi altă putere care să ne tragă spre acesta; şi puterea nu este alta decât nepăsarea în lucrările după fire ale minţii. De aceea cei care se îngrijesc de ele săvârşesc întotdeau­na binele şi niciodată răul. Dacă vrei şi tu, alungă nepăsarea şi împreună cu ea vei goni şi răul. Iar răul este judecata greşită a înţelesurilor, căreia îi ur­mează întrebuinţarea greşită a lucrurilor[i].
• Este în firea părţii raţionale din noi să se supună raţiunii dumnezeieşti şi să stăpânească asupra părţii iraţionale din lăuntrul nostru. Această rânduială să fie păzită în toate şi nici răul nu va mai fi în făpturi, nici nu se va mai găsi ceva care să ne tragă spre el.

4. Din Pateric[ii]

• Spuneau despre Avva Isaia că odată a luat un coş, s-a dus la arie şi i-a zis stăpânului acelui loc: „Dă-mi grâu”. Iar acela i-a spus: „Ai secerat şi tu, Avva?” „Nu”, a răspuns Bătrânul. „Atunci cum vrei să iei grâu, dacă n-ai secerat?” A răspuns Bătrânul: „Adică, de nu seceră cineva, nu primeşte pla­tă?” „Nu”, zise boierul. Şi aşa Bătrânul a plecat. Fraţii, văzând întâmplarea, i-au pus metanie şi l-au rugat să le spună de ce a făcut aceasta. Bătrânul le-a răspuns: „Am făcut-o spre pildă; dacă cineva nu lucrează, nu ia plată de la Dumnezeu”.
• Un Bătrân şedea în pustie la douăsprezece mile depărtare de apă. Cum mergea într-o bună zi să umple vasul, a slăbit cu duhul şi a spus: „Ce ne­voie am de osteneala asta? Am să vin să stau lângă apă”. Pe când grăia astfel în sine, s-a simţit urmărit. S-a întors şi a văzut pe cineva înapoia lui, care îi număra paşii. L-a întrebat Bătrânul: „Cine eşti?” Iar acela a zis: „Sunt înge­rul Domnului şi am fost trimis să-ţi număr paşii şi să-ţi dau plata”. Auzind aceasta, Bătrânul a prins curaj şi s-a făcut mai râvnitor; a mai adăugat încă cinci mile, adică de acum locuia mai în adâncul pustiei, la o depărtare de şap­tesprezece mile de apă.
• Spuneau despre Avva Herimon din Schit că peştera lui se afla la pa­truzeci de mile de biserică şi la douăsprezece mile de apă şi luncă (locul de unde îşi luau nuiele). Şi Bătrânul nu a slăbit cu duhul ostenindu-se atâta să-şi aducă apa şi [cele de trebuinţă pentru] rucodelie, mergând şi în fiecare dumi­nica la biserică, după obicei.

[i] înţelesuri – reprezentări mentale ale lucrurilor. Se enunţă aici o idee des întâlnită la Sfinţii Părinţi, de care vorbesc cu precădere Avva Marcu şi Sfântul Maxim Mărturisitorul: pă­catul se naşte în minte, iar pentru a nu păcătui nevoitorul trebuie în primul rând să îşi păzească mintea. Lucrurile sunt în afara minţii, dar înţelesurile lor stau înăuntru. In minte este prin urmare puterea de a se folosi bine sau rău de ele (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dra­goste, 11.73, PG 90,1008A). De nu păcătuieşte cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrurile (Ibidem. 11.78, PG 90,1008A). Să amintim că, atunci când vorbeşte de minte, Sfântul Maxim înţelege, în continuitate de altfel cu întreaga tradiţie patristică, partea centrală a întregu­lui ipostas duhovnicesc al omului. După cum capul are întâietate asupra tuturor mădularelor tru­pului, tot aşa mintea este în suflet chip al capului (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Qucestiones, Interrogationes et Responsiones, 67, PG 90,840B).

[ii] în manuscrisele din familia a următoarele trei apoftegme formează o temă distinctă, a 31-a, cu titlul: Potrivit cu osteneala fiecăruia, Dumnezeu îi dă şi mila Sa. De aici şi până la tema 36, între cele două familii de manuscrise există un decalaj de o temă

Fragment din cartea EVERGHETINOS – Ediție Bilingva 2010  Sfânta Mare Mănăstire Vatoped vol. II, Tema 30