Această poveste este a unui soldat, care, în sfârşit, se întorcea acasă, după ce luptase în Vietnam.
El îşi sună părinţii din San Francisco:
– Mamă, Tată, mă întorc acasă, dar înainte vreau să vă rog o favoare. Am un prieten foarte bun pe care mi-ar face plăcere să-l aduc cu mine.
– Sigur, au răspuns. Ne-ar încânta să-l cunoaştem.
– Există ceva ce ar trebui să ştiţi dinainte. El a fost rănit îngrozitor în luptă. A călcat pe o mină şi a pierdut un braţ şi un picior. Şi în afară de asta, nu are niciun loc unde să locuiască.
– Ce suferinţă!!! Regretăm mult să auzim asta. Poate putem să-l ajutăm să găsească vreun loc unde să locuiască.
– Nu mamă, eu vreau ca el să poată locui la noi acasă! Ce să facă el acum în stadiul acesta și cine să aibă grijă de el? Părinții săi au murit și nu are pe nimeni!
– Dar fiule, nu ştii ce ne ceri, nu ai idee de gravitatea problemei?
Mama de acord cu tatăl, indică:
– Cineva cu atâta dificultate ar fi o sarcină prea grea pentru noi. Avem propria noastră viaţă şi nu vrem un lucru ca acesta să intervină în modul nostru de a trăi. Nu ne putem permite sa îngrijim o persoană invalidă care nu poate face ceva. Cred că te poţi întoarce acasă şi uită acest subiect, o să găsească el o soluție la problema lui și nu trebuie să devină o povară pentru noi! El îşi va găsi singur un mod de a-și rezolva problemele!
Fiul întristat profund închise telefonul şi niciodată nu au mai auzit de el.
Câteva luni mai târziu, părinţii au primit un anunţ de la poliţie, informându-i că fiul lor murise căzând de pe un pod. Părinţii, îngroziţi, au zburat în oraşul unde se afla fiul lor şi au fost duşi la morgă pentru identificarea cadavrului. Ei l-au recunoscut şi, spre groaza şi teroarea lor, au descoperit ceva ce nu cunoşteau: fiul lor avea numai un braț și numai un picior.
Prietenul fiului lor era, de fapt, … el însuși.
