O minune contemporană
Mărturia unui arhiereu
de Panteleimon Lampadarie,
mitropolitul Antinoii, Patriarhia Alexandriei
Descrierea minunii
Ceea ce voiesc să istorisesc în următoarele pagini sunt niște trăiri personale pe care le-am avut în Africa, unde am fost un simplu slujitor al Cuvântului în Patriarhia Ortodoxă a Alexandriei și a întregii Africi, în perioada Decembrie 1987 și Noiembrie 2006.
Înainte de a intra în subiectul prezentei cărți, vreau să povestesc cititorului marea minune pe care a făcut-o Maica lui Dumnezeu. Istorisirea care urmează este descrierea unui eveniment adevărat care a avut loc în Spitalul EVANGHELISMOS din Atena, în anul 1985, și care constituie o mărturie vie că Dumnezeu cel Sfânt săvârșește minuni atunci când noi credem cu sinceritate fără șovăire sau îndoială. Toate cele scrise sunt mărturia mea personală.
M-am născut în Kalimnos la 14 Mai 1955 din părinți evlavioși, Pantelis Lampadarie și Caliopia Zairi. În 1975 a avut loc tunderea mea în monahism de către Cuviosul Stareț arhim. Amfilohie Țukos, actualul mitropolit al Noii Zeelande. Tunderea a avut loc în Sfânta Mănăstire a Sfântului Panteleimon din Kalimnos și am fost numit Eftimie. La 20 Mai 1980, de praznicul Sfântului Duh, am fost hirotonit diacon de către fericitul Isidor Aidonopoulos, mitropolitul Lerului, Kalimnosului și Astipaleii, iar la 6 Decembrie 1983 am fost înaintat la treapta preoției și am primit rangul de Arhimandrit de la Mitropolitul Nectarie de Leros, Kalimnos și Astpalea.
La un an de la hirotonia mea, la sfârșitul lui Noiembrie 1984, am simțit mari dureri la mijloc. Credeam că durerile provin din exagerata oboseală sau din vreo complicație la rinichi. La început nu am dat importanță, ci am lăsat lucrurile să decurgă de la sine. Nu am luat-o în serios, căci credeam că este ceva trecător.
Am plecat de la Kalimnos la 8 ianuarie 1985 cu scopul de a da examene la Teologie, era în anul întâi și aveam trei restanțe de dat. Ajuns la Atena abia am apucat să dau unul din cele trei examene. La două săptămâni de la venirea mea în Atena lucrurile au luat o întorsătură curioasă. Durerile mi s-au mărit atât de mult, încât nu-mi mai puteam găsi odihnă. Ficatul se umflase, iar eu eram singur în apartamentul pe care îl închiriasem exact vizavi de Facultatea de Teologie.
În acele zile colegii mei nu știau ce se întâmplase cu mine. Prietenii mai apropiați începuseră să se neliniștească. Nu obișnuiam să pierd cursurile și aceasta a fost să se neliniștească și mai mult. A venit la mine la apartament diaconul Dimitrie Arghiros (astăzi Arhimandrit și Director al Seminarului Teologic din Bella – Ioannina), protoiereul Constantin Raptis, parohul enoriei Ano Zalongo – Ioannina, Panaghiotis Stavropoulos, astăzi mitropolitul Spaniei, Teodor Zisis, agronom pensionar, Mavreta Alesiu (astăzi Nikoudi) și alții de care nu-mi mai amintesc. Situația era foarte gravă. Când le-am arătat umflătura ficatului, părintele Dimitrie, a poruncit ca, fără întârziere, să mergem la spital.
Și într-adevăr, bunii mei prieteni m-au dus la Spitalul Clericilor din cartierul Sfânta Varvara. Am făcut analize, dar medicii nu au putu depista ce am. Zi de zi starea mea se agrava din ce în ce mai mult. Îmi aduc aminte că într-o după amiază am vrut să cobor pe scară, dar ceva mă împiedica. Simțeam o frică mare. Nu-mi puteam controla picioarele. Credeam că o să cad și de aceea m-am întors în salon. Seara am mers la toaletă și acolo am depistat că sănătatea mea s-a înrăutățit de-a binelea. Și într-adevăr din acea seară am început să-mi pierd mobilitatea extremităților inferioare. Medici au început să se neliniștească. Au chemat un neurolog și acela cu ajutorul unei doctorițe mi-au făcut puncție. Dar ea era cu totul neexperimentată, pentru prima dată făcuse puncție. Din pricina nervozității a atins rădăcina unui nerv și piciorul meu cel drept a reacționat cu putere și cu înfricoșătoare dureri. Durerile erau insuportabile și tulburarea mea de nedescris; atât de mult sufeream încât ceilalți bolnavi din salon din compătimire pentru mine nu au mai putut rămâne înăuntru și au ieșit afară. Lucrurile nu erau îmbucurătoare. De îndată ce neurologul a văzut seringa, a spus că situația are nevoie de neurochirurg.
Între timp ajunge la Atena sora mea, Themis. Până atunci nu am spus nimănui din rudele mele despre mine. Nu voiam să-i neliniștesc. În urma multor rugăminți m-au convins să merg la Spitalul EVANGHELISMOS. Îmi aduc aminte că, ieșind din spitalul unde eram, se săvârșea Dumnezeiasca Liturghie în paraclis. Era praznicul Sfântului Haralambie (10 Februarie). Mi-am făcut semnul Crucii și am rugat-o pe Maica Domnului să mă ocrotească.
Am ajuns cu salvarea la Spitalul EVANGHELISMOS. Mi-au dat imediat un pat într-un salon cu opt paturi. Nici analizele nu au întârziat, căci m-au luat îndată și mi-au făcut o mielografie. Situația nu era atât de satisfăcătoare. Încercam să conlucrez, pe cât îmi era cu putință, cu medicii. De îndată ce au terminat, medicii s-au întrunit sub președinția domnului Karvunis. Diagnosticul nu era atât de mulțumitor. Sufeream de cancer metastatic la măduva spinării, care pricinuise deplina paralizie a extremităților picioarelor. Aveam abia 29 de ani.
M-au dus într-o cameră ca să-mi spună rezultatele. Eram singur și din pat observam diferite aparate medicale. Aveam deplinătatea simțurilor și nu eram sub înrâurirea vreunui medicament. Așteptam cu răbdare rezultatele. Deodată am auzit un glas bărbătesc spunându-mi:
– Nu trebuie să pleci din Grecia, deoarece Maica Domnului te va face bine aici. Dacă vei pleca, vei muri.
Auzind acel glas, am tresărit și am întors capul spre dreapta și spre stânga ca să văd cine mi-a vorbit. Dar nu era nimeni. Atunci mi-a spus în sinea mea: „Mi s-a închipuit”. M-am liniștit și priveam tavanul camerei. Dar, de îndată ce au trecut câteva minute, glasul s-a auzit din nou și a repetat clar, foarte clar, ca și prima dată:
– Nu trebuie să pleci din Grecia, deoarece Maica Domnului te va face bine aici. Dacă vei pleca, vei muri.
Nu am apucat să privesc nicăieri că unul dintre neurochirurgi a și intrat în cameră și mi-a spus:
– Părinte, am hotărât că nu vă putem opera aici în Grecia. Am semnat actele necesare. Trebuie să plecați imediat ori în Anglia, ori în America. Alegerea este a Dvs. Noi nu vă putem opera.
Eu am refuzat și i-am explicat ce s-a întâmplat cu puțin timp mai înainte în cameră. Atunci medicul i-a spus:
– Părinte, și eu sunt creștin ortodox și cred în Dumnezeu, dar aici este în joc viața Dvs. Fiecare secundă care trece nu este numai în paguba sănătății Dvs., ci și a vieții Dvs. Trebuie să plecați imediat.
Atunci eu i-am răspuns:
– Nu. Nu plec. Nu știu al cui a fost acel glas care mi-a vorbit, dar dacă să spunem că a fost al lui Dumnezeu, atunci nu mă voi face neascultător Lui, ci voi asculta de El. Iar dacă dvs. nu vreți să mă operați, atunci prefer să mor.
Medicii nu aveau altă soluție. Au încercat să mă convingă prin mijlocirea sorei mele și al unchiului meu, Ioannis P. Zairis, care atunci era președintele Curții de Apel din Atena. Sora mea, Themis, și câțiva dintre prietenii mei cei mai buni erau mereu lângă mine. Și profesorul meu, Gheorghie Grațeas, se afla lângă mine. Medicul neurochirurg care mă supraveghea era dl. Constantin Krasanakis.
Când m-au dus în camera unde aveau să mă pregătească pentru operație, am văzut vizavi de mine icoana Maicii Domnului. Am rugat-o, spunând:
– Maica Domnului, fă tu operația prin mâinile medicilor!
Operația a durat mai multe ceasuri. Când m-am trezit din anestezie, lângă mine se afla bunul meu prieten și coleg, părintele Dimitrie Arghiros. Totdeauna îl caracteriza cugetarea lui curajoasă. Mi-a insuflat mult curaj. Se afla lângă mine în cele mai grele momente ale vieții mele, precum și părintele Constantin Raptis și mulți alții.
După puțin timp m-am aflat în cameră împreună cu sora mea. Zilele treceau și întâmpinam alte primejdii. Toate organele mele dinăuntru paralizaseră. Nimic nu funcționa normal. Vezica și intestinele au rămas paralizate și inactive. Din fericire o infirmieră a observat problema ce-o aveam și a rânduit să mi se pună sonda, altfel vezica ar fi plesnit.
Nu-mi aduc aminte câte zile au trecut până ce m-a vizitat medicul patolog-oncolog, Constantin Alexopoulos, astăzi directorul secției de Oncologie a Spitalului „Evanghelismos”. Mi-a spus că va începe chimioterapia și m-a dus într-o cameră specială la etajul 10 al secției II Patologie. Acolo am rămas cea mai mult din perioada șederii mele în spital.
Treceam printr-o perioadă foarte grea, deoarece în fiecare zi mă aflam față în față cu moartea. Era o luptă între viață și moarte. Dar niciodată nu mi-am pierdut credința, nădejdea și încrederea în făgăduința lui Dumnezeu că mă va face bine prin mijlocirea Maicii Sale, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu Maria, precum îmi vestise.
Între timp sora mea și-a adus aminte de un vis pe care l-a avut prin luna Ianuarie, căruia nu-i dăduse importanță la acea vreme. A văzut-o pe Maica Domnului îmbrăcată ca o infirmieră, care mă ținea în brațele ei ca pe un prunc, și căreia i-a spus: „Fratele tău este pe moarte, dar nu te teme, căci eu îl voi face bine”.
Maica Domnului a luat în mâinile sale un bisturiu și a făcut două operații, exact în aceleași locuri în care fuseseră făcute operațiile mele. Apoi a apăsat rănile din care a ieșit puroi, iar la sfârșit un vierme. A curățat rănile, le-a cusut, apoi i-a spus sorei mele:
– Fratele tău va trăi, dar vor trece doi ani până ce va merge din nou pe picioare.
Sora mea uitase cu desăvârșire visul și numai când a avut loc a doua intervenție chirurgicală, după câteva luni, și-a adus aminte de el. Apoi, un fapt „ciudat” care mi se întâmpla mereu era că de fiecare dată când ceream vreunui vizitator să-mi aducă o icoană, îmi aduceau totdeauna icoana Maicii Domnului Portărița din Sfântul Munte Athos. În felul acesta am crezut că ceea ce mă ocrotea era Maica Domnului Portărița, căruia i-am făgăduit: „Dacă mă voi face bine, îți voi sluji”.
Zilele, săptămânile și lunile treceau, iar mă aflam încă pe patul durerii fără nici o schimbare. Pe patul de alături bolnavii veneau și plecau, numai eu zăceam acolo. Aveam nevoie de multă răbdare. Cu toate că eram sub tratamentul chimioterapiei, cancerul s-a transmis și în alte puncte ale organismului (plămâni, ficat, sânge). Din punct de vedere medical nu mai era nici o nădejde. Profesorul Alexopoulos ar fi încetat chimioterapia, dacă nu ar fi insistat șefa infirmieră, Maria Ktenopulos.
– Nu are sens să mai continuăm, spunea medicul. Nu mai există viață în el. În cel mult două-trei zile va muri. Să-l lăsăm să plece fără să-l mai chinuim.
Mai mult, medicul a telefonat mitropolitului Nectarie de Kalimnos și i-a spus:
– Înaltpreasfințite, starea bolnavului este gravă. Cel târziu sâmbătă sau Duminică va muri. Să vă pregătiți să-l primiți.
Mitropolitul Nectarie i-a chemat pe preoții din Kalimnos la mitropolie. I-a înștiințat despre cele spuse de medicul Alexopoulos, care ne-a propus să fie pregătite cele cuvenite pentru înmormântare. Unul dintre preoți, protoiereul Iacov Siriotis, a cerut cuvântul. Mitropolitul i-a dat binecuvântare să vorbească, iar preotul a spus:
– Înaltpreasfințite, nu credeți că ne grăbim să tragem concluzia. Omul încă nu a murit și deja îi pregătim înmormântarea. Dacă lumea va afla despre ce discutăm acum, ne va huidui pe toți și mai întâi pe Înaltpreasfinția Voastră vă va arunca în mare. De aceea, să așteptăm să vedem voia lui Dumnezeu și numai după aceea să acționăm.
Între timp domnul Alexopoulos a înștiințat-o pe sora mea despre starea în care mă aflam și i-a propus să înștiințeze toată familia.
– Nu există viață în el, spunea mereu.
Era joi pe la amiază și în timp ce vorbeam cu sora mea, deodată văd următoarea vedenie:
Mă aflam într-un sat care era într-o pădure nesfârșită. Toate erau frumoase și verzi. Din casele sătenilor ieșeau unii cu niște chipuri satanice și au început să arunce împotriva mea bombe, grenade și tot felul de arme. Dar nici una din ele nu mă atingea. Toate cădeau în jurul meu fără să mă vatăme. Atunci eu am spus: „Ia priviți! Vii în sat să afli liniște, dar aici se luptă unul cu altul”. M-am hotărât să plec din acel sat. Am ajuns în alt sat, dar situația era le fel sau poate și mai rea. Mi-am spus ceva în sinea mea și am plecat și din al doilea sat. De aici, coborând pe o cărare, am întâlnit doi tineri îmbrăcați în haine albe, care s-au oprit înaintea mea. Fețele lor erau strălucitoare ca soarele, iar hainele nespus de albe. Nu pot descrie în cuvinte frumusețea fețelor lor. De îndată ce am privit în ochi pe unul din cei doi tineri, am simțit ceva ciudat în tot trupul. Am simțit că treceam prin trupul lui și m-am aflat în altă lume, duhovnicească, unde nu era nimeni. Însă simțeam intens prezența cuiva care era dragoste și pace. Toate din jurul meu, pomii, florile, plantele, pietrele și iarba erau de diamant albastru. Toate erau organisme vii, însă erau făcute din diamant albastru. Din curiozitate m-am aplecat și cu vârful degetului am atins un trandafir, spunând: „De vreme ce este diamant, cum este cu putință să fie un trandafir viu?”.
Acea simțire din vârful degetului meu nu s-a depărtat vreme de mai multe luni. Apoi am privit în jos și am văzut diferite straturi pline de oameni care discutau între ei într-o atmosferă de bucurie și fericire. Când mi-am ridicat capul ca să mă desfătez iarăși de acea preafrumoasă câmpie, m-am aflat din nou în fața celor doi tineri. Îmi spuneau ceva, iar eu le răspundeam. Nu-mi pot aminti în ce limbă vorbeam. A fost o limbă pe care am vorbit-o numai în acea clipă. Îmi aduc aminte însă cu unul dintre cei doi îmi dădea niște sfaturi, bătând cu arătătorul mâinii drepte în palma mâinii stângi, așa cum facem și noi când vrem să dăm sfaturi cuiva.
Când mi-am revenit din vedenie, am văzut că erau în salon cu sora mea. Aceea credea că mi-a sosit sfârșitul și că deliram, pentru că aveam capul întors spre icoana lui Hristos. Trebuie să menționez că în acea perioadă, mai mult de o lună, temperatura mea a fost de 42.2 °C. Nici un medicament nu ajuta pentru a coborî temperatura. În acea vreme, timp de o săptămână, infirmierele îmi luau temperatura la fiecare oră. Ce săptămână obositoare a fost aceea! La fiecare oră termometrul. Zi și noapte nu am găsit timp să mă odihnesc. Mi se pare că era într-o Sâmbătă pe la mijlocul lunii Mai 1985. Temperatura mă ardea. La orele 6:00 dimineața temperatura era de 42.5 °C, dar, dintr-odată, la orele 7:00 a scăzut la 36.6 °C. Infirmiera s-a enervat, deoarece a crezut că am mutat termometrul.
– Părinte, mi-a spus aceea pe un ton aspru, avem și alți bolnavi de căutat. Pune-l cum trebuie de data aceasta!
Însă eu știu – și nu greșesc în cele spuse – că am pus termometrul corect și nu s-a mutat din loc, pentru că eu stăteam mereu nemișcat. Infirmiera scoate termometrul și vede aceeași temperatură: 36.6 °C. O cheamă pe sora mea, Themis, și-mi pune pentru a treia oară termometrul. Și din nou 36.6 °C. Atunci o cheamă pe sora șefă, Maria Ktenopulos, dar aceea în loc să cerceteze termometrul, îi telefonează îndată medicului meu, Dl. Alexopulos, pentru că lipsea în acea dimineață de la spital. În timpul convorbirii îi spune despre schimbarea bruscă a temperaturii bolnavului. Acela însă nu a crezut, ci i-a spus:
– Desigur îl iubim și-l respectăm pe Părintele Panteleimon, dar nu are viață în el. În două zile trebuie să moară. Trebuie ca toți să conștientizăm aceasta.
Sora șefă a insistat din nou să vină la spital și să-l examineze. După care i-a spus:
– Nu știu dacă trebuie să moară sau nu, însă este singura dvs. ocazie. Veniți să vedeți cu ochii dvs.! Temperatura a dispărut.
Și astfel medicul a fost convins și a venit la spital. Ajungând, nu a salutat pe nimeni, ci a venit direct la salonul meu și mi-a pus termometrul. Când l-a scos și a văzut că temperatura era între limitele normale nu-și credea ochilor. A pus din nou termometrul și l-a ținut 12 minute. În acest timp vorbea de unul singur: „Da, am spus că credem, dar aici se depășește măsura”. Și întorcându-se spre ceilalți medici a spus:
– Ceea ce s-a petrecut aici nu este de la noi. Numai Dumnezeu poate face așa ceva. Dar acestea sunt semne pentru noi. De aceea, tu vei face aceasta, iar tu cealaltă.
Și a dat fiecărui medic îndrumările potrivite pentru a acționa potrivit lor. Luni dimineața m-a vizitat pe la orele 8:00. Pentru prima oară a venit la această oră. S-a așezat lângă mine și m-a întrebat cum mă simt.
– Bine, domnule doctor, am răspuns eu. Slavă lui Dumnezeu!
– Știți, Părinte, a spus acela, dvs. sunteți ca Lazăr, însă puțin diferit. Pentru că acela a murit și a fost îngropat patru zile. Dvs. însă, deși ați murit, înainte de a apuca să vă băgăm în mormânt, ați sărit afară.
– Și ce vreți să spuneți cu aceasta?, l-am întrebat eu.
– Iată, Sâmbătă dimineața între orele 6:00 și 7:00 s-a întâmplat ceva și s-a schimbat tot cursul evoluției dvs. Iar acum trebuie să vedem ce anume s-a întâmplat.
– Dar, ce s-a întâmplat, domnule doctor?, l-am întrebat.
– Nu știu, a răspuns acela. Tocmai asta vrem să aflăm și este singura noastră ocazie s-o aflam, însă trebuie să facem câteva analize.
Am fost supus iarăși la analize amănunțite. Rezultatele erau minunate și, în timp ce de patru ori analizele au arătat că organismul meu este plin de cancer, de data aceasta nu s-a aflat nici măcar o urmă de cancer. Minunea se săvârșise.
De la Spitalul „Evanghelismos” m-au luat cu salvarea și m-au dus la Fundația de Reabilitare a Invalizilor din Hasia, în partea de N-V a Atenei. Acolo am rămas un an întreg (1985-1986) și am fost supus la o intensă fizioterapie. Fiecare exercițiu și fiecare mișcare a mea a fost și o rugăciune către Maica Domnului, amintindu-i prin aceasta de făgăduința ei că mă va face bine.
Sfântul Sava de Kalymnos vindecându-l pe arhim. Panteleimon Lampadarios
Pictură murală la Sfânta Biserică a Sfântului Sava din Kalymnos
În acea perioadă am hotărât să continui să dau examenele la Universitate, chiar și în cărucior fiind, ca să nu mă lipsesc de colegii mei.
Făgăduința Maicii Domnului s-a împlinit, deoarece exact după doi ani am început să merg pe picioare și nu numai că nu am murit, ci Harul lui Dumnezeu m-a învrednicit să slujesc Biserica lui Dumnezeu în Africa și să devin primul episcop în Episcopia Misionară din Ghana (Africa apuseană). În continuare am devenit mitropolit al Pelusiului, iar astăzi Mitropolit de Antinoe al Patriarhiei Alexandriei și întregii Africi.
