Un corăbier, locuitor în aceeaşi cetate a Trimitundei, plutind în diferite laturi pentru negustorie, a zăbovit douăsprezece luni. În acea vreme femeia lui, care era desfrânată, a zămislit în pântece. Întorcându-se negustorul la casa sa şi văzând-o pe femeia sa însărcinată, a cunoscut că a păcătuit şi, umplându-se de mânie, a început să o bată. Şi nevrând să mai vieţuiască împreună cu dânsa, o izgonea din casă. Apoi a mers la arhiereul lui Dumnezeu, Spiridon, şi spunându-i pricina, cerea de la dânsul sfat folositor. Iar acesta, mâhnindu-se cu sufletul pentru păcatul ei şi pentru supărarea cea mare a bărbatului, a chemat-o pe femeie. Dar n-a întrebat-o dacă a făcut păcat, de vreme ce martor nemincinos era sarcina şi rodul ce se purta într-însa, zămislit din fărădelege, ci numai i-a zis:
− Pentru ce ai călcat credinţa bărbatului tău şi ai adus ocară casei tale?
Iar femeia, pierzându-şi ruşinea, a îndrăznit să mintă, zicând că nu de la altcineva a zămislit, ci de la bărbatul ei. Iar cei ce o auzeau, se mâniau asupra ei mai mult pentru minciună decât pentru desfrânare şi îi ziceau:
− Douăsprezece luni a lipsit bărbatul tău de acasă şi cum zici că de la el ai zămislit? Au poate rodul cel zămislit să zăbovească în pântece douăsprezece luni şi mai mult?
Iar ea întărea cuvântul, zicând:
− Pruncul ce s-a zămislit în pântece aştepta întoarcerea tatălui său ca să vină acasă din calea cea depărtată şi numai după aceea să iasă din pântecele meu.
Acestea şi mai multe minţind şi pe toţi biruindu-i prin cuvintele sale, a ridicat gâlceavă, ca şi cum ea ar fi fost clevetită şi năpăstuită. Dar bărbatul cel blând, Sfântul Spiridon, voind să o aducă la pocăinţă, i-a zis:
− O, femeie, de vreme ce în mare păcat ai căzut, îţi stă înainte şi mare pocăinţă. Încă ţi-a mai rămas nădejde de mântuire, căci nu este vreun păcat care să biruiască milostivirea lui Dumnezeu. Însă văd că prin desfrânare ai născut deznădejde, iar prin deznădejde, neruşinare. Deci cu dreptate este ca să primeşti vrednica răsplată după fapta ta, pătimind grabnică pedeapsă, însă dându-ţi-se loc şi vreme de pocăinţă. Acestea îţi grăim că nu va ieşi pruncul din pântecele tău până când nu vei mărturisi singură păcatul, căci adevărul nu poate fi acoperit cu minciuna, pe care, vorba aceea, şi orbii o văd.
Aceste cuvinte ale Sfântului degrabă s-au împlinit. Căci apropiindu-se vremea naşterii, au venit asupra femeii aceleia dureri cumplite, care îi chinuiau pântecele foarte rău, pentru că pruncul nu ieşea din pântece. Însă aceea, fiind cu inima împietrită, n-a voit să-şi mărturisească păcatul şi într-acea cumplită durere a murit, neputând să nască.
De acest lucru înştiinţându-se arhiereul lui Dumnezeu, lăcrima şi se căia, căci cu acest fel de pedeapsă a judecat-o pe ea şi zicea:
− Nu voi mai face judecată între oameni, dacă cuvântul cel zis de mine se împlineşte atât de grabnic între ei cu fapta.
Extras din Păstorul cel bun- Viaţa și minunile Sfântului Spiridon, episcopul Trimitundei, făcătorul de minuni – Arhim. Antonios Pakalidis, Editura Evanghelismos.
