În 1928 era în Sfântul Munte un monah care venise din Atena și se nevoia într-o chilie din Kapsala. Nu ieșise de ani de zile din Munte. Între timp părinții lui au murit și a rămas doar sora sa.
Odată a coborât în Atena să o vadă pe sora sa. De îndată ce au aflat vecinii că a venit un monah din Sfântul Munte, s-au adunat ca să asculte cuvinte folositoare. Iar monahul le-a vorbit.
Printre alții care se găseau acolo, era și un domn care mai demult, atunci când monahul era în lume, fusese coleg de școală și prieten foarte apropiat. Mergeau împreună la cateheze. Desigur, înaintase și acesta în vârstă, dar monahul nu l-a mai recunoscut după atâția ani. Când toți ceilalți au plecat, acesta a rămas la urmă și a spus monahului:
– Părinte, fratele meu, mă mai cunoști?
– Nu te cunosc.
– Sunt prietenul tău, cutare.
– Ce spui, fratele meu, tu ești?
L-a îmbrățișat, l-a sărutat de bucurie și emoție.
Apoi acela spune monahului:
– Pot să-ți vorbesc?
– Desigur, orice dorești.
– Ascultă. Când eram aici și mergeam împreună la Biserică, la cateheze împreună, eram bine alături de tine. Tu ai plecat în Sfântul Munte, dar pe mine m-a cuprins întunericul cel adânc. Și ce nu am făcut?! Peste tot m-am afundat… Când părinții mei au aflat de halul în care mă aflam, mama mea a murit de supărare. Nici la înmormântarea ei nu am mers. Apoi a murit și tatăl meu, iar averea ce mi-a lăsat-o, am luat-o și am risipit-o toată. Dormeam pe bănci și în cele mai rele locuri unde poate să-și închipuiască mintea. Iar acum sunt o ruină. Aș putea să fiu primit în Sfântul Munte în halul acesta?
– Cum să nu? Hristos pentru cine S-a răstignit? Pentru cine a venit pe pământ? Pentru cei bolnavi, pentru păcătoși. Dacă ești bolnav, vino!
– Nu voi întina oare Sfântul Munte cu prezența mea?
– Nu, fratele meu. Vino! Noi te primim.
– Când vei pleca?
– În cutare zi.
– Vin și eu.
L-a luat cu el, l-a adus în Sfântul Munte, dar fiindcă nu avea încredere să-l lasă într-o altă obște, l-a luat în obștea sa. Făcea și o mică ascultare și se nevoia. Dar păcatul naște moarte. S-a îmbolnăvit de tuberculoză galopantă. Pe atunci tuberculoza era precum cancerul astăzi. Noi o numeam „boala sfântă”, deoarece îl pregătea pe om și îi dădea pașaportul pentru cealaltă viață. Așadar, așa cum se nevoia cu pocăință acest om, a venit vremea să-l facă monah.
– Gheronda, îi spunea, dacă mă faci monah, să mă numești Manase. Căci așa cum acela a trădat poporul lui Dumnezeu și l-a condus la idolatrie și a păcătuit mult înaintea lui Dumnezeu, așa și eu am păcătuit mult și de aceea vreau să mă numești Manase.
– Bine, fiule, va fi precum dorești.
Între timp tuberculoza înainta. Când a văzut că deja nu se mai putea ține pe picioare, s-a întins pe pat. Acolo au mers părinții pentru Paraclisul Maicii Domnului, Psaltire și preotul l-a împărtășit.
Într-o zi, așa cum citeau părinții, el le-a strigat:
– Părinților, încetați! Încetați… nu mai psalmodiați! Nu îi auziți pe Îngerii care cântă: „Fericită este calea pe care vei merge, frate, căci ți s-a gătit loc de odihnă”? Nu îi auziți pe Îngeri cum psalmodiază?
Iar când a spus cuvântul „psalmodiază”, și-a închis ochii și s-a săvârșit, plecând în cealaltă viață.
Vedeți, fiilor? O viață atât de păcătoasă a trăit acest om, încât nu vreau să vă spun cu de-amănuntul, ca să nu vă întinez urechile. Iar într-un singur an de întoarcere la pocăință, Îngerii i-au cântat „fericită este calea…”. De aceea nu trebuie nimeni să deznădăjduiască, fiindcă deznădejdea vine de la diavolul întotdeauna și niciodată de la Dumnezeu. Și noi suntem luptați de patimi, dar de îndată ce vine deznădejdea, să spunem: „Ajunge, până aici! Nu îți facem ascultare, fiindcă Hristos S-a răstignit pentru noi”.
Extras din Arta Mântuirii – Cuviosul Efrem Filotheitul, Editura Evanghelismos.
