Mântuitoare sunt numai lacrimile smerite, izvorâte din inima blândă
Lacrimile curg atunci când gândurile se adună în lăuntrul nostru, când stăm la rugăciune și când suntem cu luare-aminte la ea, sau când inima este atinsă de unele cuvinte – de pildă la Sfânta Liturghie, sau când gândurile noastre sunt legate de cuvinte ce se găsesc în rugăciunile Sfintei Liturghii, ale Vecerniei sau Utreniei, sau când ne rugăm în singurătate. Sfinții Părinți spun:
Fiecare, când se roagă lui Dumnezeu, va găsi pe undeva un cuvânt care îi va mișca inima, undeva în Psaltire sau în vreuna din cărțile de învățătură – un cuvânt care îi va atinge inima sau o rugăciune din care vor izvorî lacrimi.
Când toate puterile înțelegătoare ni se adună în lăuntru, pricepem, cu deplină înțelegere și cunoscându-ne slăbiciunile, că am păcătuit împotriva dreptății, împotriva adevărului și iubirii. Simțim atunci că vrem să se reverse ploaie asupra noastră și să ne spele de toate aceste necurății. Acest simțământ înseamnă lacrimi. Da, atunci încep lacrimile să curgă! De aceea Sfinții Părinți spun că, de îndată ce un cuvânt atinge inima, trebuie să păstrăm mult acest cuvânt, cât mai mult cu putință și nu trebuie să purtăm de grijă la nimic altceva.
Nu suntem toți cu atât de mare luare-aminte la Sfânta Liturghie, încât să plângem. Cel ce s-a lepădat în mai mare măsură de griji, cel ce are umilință, poate plânge în orice clipă și oricând. Și acest lucru nu e de mirare, căci se află în starea de unire a gândurilor (în minte).
Această stare este smerenie și sufletul lui este blând, de aceea este gata totdeauna să plângă – iar eu, care nu sunt așa, trebuie să mi se dea peste nas ca să pot plânge. Să plâng pentru că mă doare nasul sau din pricina iubirii de sine, pentru că cineva a umilit persoana mea, pentru că mi-a tras o palmă.. Vedeți din ce pricini pot eu plânge, dar să știți că nu îmi este de nici un folos! Însă lacrimile care sunt din smerenie și care izvorăsc din inima blândă, acestea sunt cele mântuitoare.
Starețul Tadei
