Numai nebunii nu Îl recunosc pe Dumnezeu

„Zis-a cel nebun întru inima sa: «Nu este Dumnezeu!»”.

„Stricatu-s-au oamenii şi urâți s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul” (Psalmul 13: 1).

Mintea este cârma întregului om. Ea sfătuieşte, lămureşte şi conduce. Atât sufletul, cât şi trupul acţionează conform poruncilor minţii. Dacă mintea este dreaptă înaintea lui Dumnezeu, atunci întregul om este drept înaintea Lui. Dacă mintea este nelegiuită, nedreaptă şi strâmbă înaintea lui Dumnezeu, atunci aşa este înaintea Lui şi întregul om.

Chiar dacă numai şi cu gândul zice omul: „Nu este Dumnezeu”, simplul acesta gând îndată prinde viaţă în faptele lui. Căci mai întâi sunt gîndurile rele, iar faptele cele rele urmează inevitabil. Vedem noi oare cât de bine cunoaşte prorocul insuflat de Dumnezeu sufletul omenesc? Mai întâi, el arată cauza, iar apoi arată şi consecinţele la care duce ea. Faptele rele ies cu necesitate din gândurile cele rele.

De aceea, fraţilor, să nu îi credeţi pe cei pe care îi auziţi zicând: „Eu nu cred în Dumnezeu, dar fac binele”.

Mai întâi, cel care nu crede în Dumnezeu nici măcar nu ştie ce este acela binele, necum să mai facă şi diferenţa între bine şi rău.

Prin necredinţa lui, el se taie pe sine cu mâna lui de la cel mai mare Bine şi de la Însuşi Izvorul oricărui bine!

În al doilea rând, să privim cu luare aminte la următorul fapt: anume că toate faptele celor fără Dumnezeu sunt stricate şi urâte. Ele sunt stricate pentru că sunt rele, fără valoare şi nedurabile; ele sunt urâte pentru că sunt împotriva voii lui Dumnezeu Celui Viu.

Cei fără Dumnezeu nu sunt capabili să deosebească binele de rău, căci deosebirea aceasta nu se poate face cu precizie decât la lumina legii lui Dumnezeu.

Se mai întâmplă însă şi oameni care zic că ei cred în Dumnezeu, pe când faptele lor sunt pline de urâciune şi potrivnice Legii lui Dumnezeu. Aceştia sunt aceia care îl mărturisesc pe Dumnezeu doar cu buzele, dar cu inima lor sunt foarte departe de El. Dumnezeu trebuie mărturisit şi cu inima, şi cu credinţa în El, şi cu faptele credinţei în El.

Dar se mai întâmplă şi oameni care cred în Domnul şi cu cuvântul, şi cu inima, şi cu toate acestea sunt robi păcatului.

Aceasta se întâmplă fie din slăbiciunea voinţei lor, fie din lucrarea diavolului, [fie, cel mai des, din amândouă]. Acest fel de om trebuie să se pocăiască pururea din tot cugetul, sufletul şi vârtutea lui, şi va primi iertare. Pocăinţa este mântuitoare chiar şi pentru cei care sunt fără Dumnezeu! – cu cât mai mult nu va fi atunci pentru cei credincioşi! Câtă vreme suflă omul pe pământ, el are şansa să se pocăiască. Dar cine poate fi sigur că va mai trăi şi mâine? De aceea, amânarea pocăinţei pe mâine este curată nebunie.

O, Stăpâne Doamne lisuse Hristoase Dumnezeul nostru, Mângâierea sufletelor noastre, Fiule al lui Dumnezeu! Ajută-ne nouă să ne pocăim cu amar de păcatele noastre, aşa cum ne ajuţi şi să suflăm în fiecare zi! Căci Ţie se cuvine toată slava şi mulţumirea în veci, Amin!

Extras din Proloagele de la Ohrida– Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Egumeniţa.

Total
68
Shares
Previous Post

Sfânta Parascheva «de-covidează» neputința de a ne iubi unii pe alții

Next Post

Sfinții Mucenici Tarah, Prov și Andronic

Related Posts