Ne bucurăm și ne binedispunem atunci când vedem piese de teatru și filme de bună calitate. Dar despre strădania, perseverența și sudoarea depuse pentru a realiza opere valoroase știm mai puține lucruri. L-am rugat pe regizorul Nicolae Mărgineanu să ne dezvăluie câte ceva din provocările cu care s-a confruntat la realizarea filmelor sale. Domnia sa ne-a împărtășit unele dintre încercările și bucuriile pe care le-a cunoscut ca regizor. Mai mult, și-a deschis sufletul, povestindu-ne despre rolul credinței în viața sa și despre puterea tămăduitoare a spovedaniei (I.M.)
– Domnule Nicolae Mărgineanu, tatăl dumneavoastră a trecut prin închisorile comuniste și astfel ați avut prilejul să cunoașteți mai mulți deținuți ai temnițelor comuniste. Care dintre ei v-au impresionat mai mult?
– Demostene Andronescu, care trăiește încă. Marcel Petrișor, Raul Volșinschi, pe care l-am avut și profesor la Școala Comercială din Cluj. Ioan D. Sîrbu, l-am avut, de asemenea profesor și am rămas prieten cu el toată viața. A fost un om deosebit, un om extraordinar și un vorbitor teribil. Jurnalistul fără de jurnal. A publicat două volume, un fel de memorii. A scris piese de teatru memorabile, o parte din ele s-au jucat în lumea întreagă. A fost o figură de care s-au temut. Până când a murit, tot s-au temut de el.
– De ce?
– Pentru că vorbea foarte bine, foarte coerent și spunea adevărul, spunea lucrurilor pe nume. Cei obișnuiți cu limbajul de lemn, cu un limbaj socio-politic politicos, să spun așa, în momentul când venea Ioan D. Sîrbu bolovănos și începea să vorbească, să argumenteze și să pună lucrurile pe masă, ei rămâneau blocați.
„O întâmplare cum nu mi s-a mai întâmplat ”
– În bogata dumneavoastră filmografie există și filme despre temnițele comuniste, amintesc câteva: „Binecuvântată fii, închisoare!”, „Poarta Albă”. Ați regizat de asemenea un film despre George Manu. Ce anume va determinat să realizați asemenea filme?
– Am trăit în lumea asta. Cunoșteam foarte bine lumea asta. Am suferit în lumea asta, alături de tata. Pentru că totuși, fără îndoială, greul, în primul rând, el l-a dus,. În al doilea rând, l-a dus mama. Dar viața noastră era ca o sărbătoare față de viața celor închiși. A fost cumplită, a fost foarte, foarte dură. Așadar, fiind un martor al acestor vremuri, m-am simțit dator să fac astfel de filme și m-am bucurat că Dumnezeu m-a ajutat să le fac, pentru că au fost filme grele și, de multe ori, n-au fost dorite – vorbesc de perioada după ’89, desigur – dar, cu tenacitate, cu perseverență, cu luptă, am reușit totuși să le fac.
– Și au fost foarte bine primite.
– Într-un fel, da. „Binecuvântată fii, închisoare!” a avut un succes mare, mai ales în străinătate a fost foarte bine primit.
– Pentru tânărul de azi, însuși titlul este șocant și provocator, „Binecuvântată fii, închisoare!”. Cum a apărut ideea acestui film?
– Citisem cartea „Binecuvântată fii, închisoare!” a doamnei Nicole Valéry-Grossu publicată în limba franceză la Editura Plon și mi-a plăcut enorm de mult și chiar mi-am spus: „Uite ce grozav ar fi să poți face un film despre temnițele comuniste”. Însă, proaspăt ieșit din comunism, eram speriat puțin de legătura cu Franța. Ea era căsătorită cu domnul Sergiu Grossu, așa că n-am luat legătura și am părăsit ideea. Dar a avut loc o întâmplare foarte fericită. Făcusem atunci o fundație a filmului românesc și împreună cu soția mea, actrița Maria Ploae, am participat la un congres al exilului. Am fost prezent și am vorbit despre ce bine ar fi să se facă un film despre istoria recentă și, după ce mi-am terminat prezentarea, am revenit în sală. Acolo era un domn care s-a întors înspre mine și m-a întrebat: „De ce nu vreți să faceți un film despre soția mea?”. Și zic: „Cine e soția dumneavoastră?”. Zice: „Nicole Valéry-Grossu. Eu sunt Sergiu Grossu”. Am fost uluit. A fost o întâmplare cum nu mi s-a mai întâmplat în viață. El s-a oferit să dea o sumă foarte mare de bani pentru film, o sută de mii de dolari. Filmul a participat de trei ori la concursurile CNC (Centrul Național al Cinematografiei) și n-a luat, n-a reușit să obțină finanțarea, dar a patra oară a reușit. În mod surprinzător, comisia din cel de-al patrulea an era o comisie de monștri sacri, să zic, ai comunismului: D. R. Popescu, Ecaterina Oproiu. Și când am depus proiectul am zis: „Cred că nici de data aceasta, nu prea are nicio șansă!”. Și am greșit foarte tare. M-am pripit să judec și-mi pare rău și le mulțumesc totuși celor care mi-au acordat încrederea pe care eu nu le-am acordat-o. Pentru că erau foarte buni profesioniști și Ecaterina Oproiu și D. R. Popescu și alții care au fost în comisie, și m-am bucurat enorm să pot să fac acest film. Mi se părea un vis posibilitatea de a realiza acest film
Retrospectiv, sunt întâmplări pe care nu mi le pot explica decât prin ajutorul lui Dumnezeu, întâmplări despre care la început am zis: „Am avut noroc!”. Și pe urmă, după ce m-am gândit de multe ori și am zis: „Nu, nu! Acum Cineva te-a ajutat cu siguranță!”.
„Un semn că o va ocroti”
– Ce presupune munca la un astfel de film?
– Au fost vreo patruzeci și ceva de zile de filmare. Fusesem înainte în prospecție la Mislea, unde a fost închisoarea de femei. Din păcate, nu se mai putea filma acolo, era azil de bătrâni acum. Era totul schimbat. Doar o singură parte rămăsese. Și atunci am hotărât să filmăm în Fortul 13 Jilava. Chiar dacă unii îl recunosc, sunt convins că ei ne iartă pentru această nepotrivire, ca să zic așa. Important e să fie convingător și zidurile de la Fortul 13 Jilava erau extrem de grăitoare, de convingătoare.
– Pe parcursul realizării filmului „Binecuvântată fii, închisoare!” au fost momente în care Dumnezeu a lucrat vădit?
– Da. Soția mea, Maria Ploae, era destul de speriată de rol, și am convenit ca în prima zi de filmare să facem o sfințire cu un preot. Era o celulă, mai ales, unde erau șaisprezece actrițe plus figurația și aveam mult de filmat acolo. Și m-am dus la preotul meu duhovnic, la Părintele Ilie Georgescu și i-am spus că-l rog să vină până la Jilava să facă o sfeștanie. Dar părintele mi-a spus: „Nu, nu! Nu trebuie să vin eu. Azi m-a vizitat un preot tânăr de la Jilava și mi s-a părut un preot foarte bun. Este chiar preotul Jilavei.” Nu știam că pușcăriile au preot. Am luat legătura cu dânsul – într-adevăr, un preot deosebit. Și el a venit la sfințire. Și atunci, soția mea a observat la unul dintre paturi – erau paturile alea de metal – că era legat ceva ca o sfoară. Era o cruce împletită din sfoară, pe care o are și acum, a unui fost deținut politic, care nu știu cine o fi fost. Dar oricum, ea a simțit că acesta e un semn pentru ea și că o va ocroti. Am introdus, de altfel, găsirea cruciuliței în scenariul filmului, vrând să fie justificată prezența ei în tot filmul. Când am fost invitați la festival, la Montreal, a avut cruciulița cu ea și a impresionat foarte mult jurnaliștii care au fost la conferința de presă în momentul în care le-a arătat-o.
Pe urmă, au fost filmări la canalul Dunăre-Marea Neagră, chiar pe albia fostului canal am reușit să filmăm. Erau oameni care ne ajutau. Spre exemplu, a fost un tractorist, cu un excavator, pe care noi l-am plătit destul de puțin, dar și el avusese pe cineva la canal și a zis: „Nu, nu! Stați liniștiți! Spuneți-mi numai ce vreți și eu lucrez toată ziua cu voi!”. Și a lucrat cu excavatorul gratis, a fost un gest de omenie foarte frumos.
Când am filmat prima dată la Jilava și au intrat actrițele în celule,… când ieși din căldura de afară și intri în răcoarea aceea te ia cu rece la șira spinării, simți că nu-i a bună și primul lucru pe care vrei să-l faci este să pleci imediat. Și prevedeam un dezastru în rezistența pe care o vor avea la filmare, că am filmat vreo paisprezece zile neîntrerupte. Spre șansa noastră, a fost prezentă o fostă deținută politic, Aurora Dumitrescu, un om excepțional, excepțional! Și care a început să le povestească cum a fost în închisoare în aceste celule. Au început să descopere pe pereți urme, cum deținuții și-au scris numele cu ce au putut, l-au scrijelit, încât a trezit un fel de solidaritate între actrițe și o putere de a filma în aceste condiții grele. A trezit în ele un respect pentru cei care au suferit cu adevărat acolo, încât nu a fost niciun conflict, cât de mic, nimeni nu a protestat niciodată, a fost ordine la filmare, a fost extraordinar. Iar luni de zile mai târziu, când ne întâlneam pe stradă, îmi spuneau actrițele: „Măi, ce bine era la Jilava, ce frumos a fost acolo!”.
– Dar despre reacția publicului ce ne puteți spune?
– Filmul într-adevăr a impresionat foarte mult. Aveam o colegă, critic de film, Dumnezeu s-o odihnească!, Rada Prejbeanu, care a venit la premieră și ne-a povestit pe urmă că a început să plângă, la un moment dat, în timpul filmului. Și i s-a făcut rușine că-i curgeau lacrimile. Și s-a uitat la vecina ei din stânga, să vadă dacă nu cumva deranjează. Și când s-a uitat la vecina din stânga, o fată tânără, îi curgeau și ei lacrimile.
Lucrând la „Binecuvântată fii, închisoare!”, mi-am zis: „Dom’le, ar fi păcat să nu facem un film despre Canalul Dunăre-Marea Neagră, că și aici a fost partea cu femeile”. A avut un impact deosebit pentru că o închisoare de femei e mult mai impresionantă, te tușează mai mult decât o închisoare de bărbați. Am făcut „Poarta Albă” și am fost foarte implicat, foarte, foarte implicat și foarte recunoscător lui Dumnezeu că am putut să fac așa ceva.
„Numai credința te poate ajuta”
– Vedem că astăzi arta nu mai este ca altădată. Vedem ce fel de „artiști” (și pun ghilimele) sunt promovați, ce fel de idei sunt promovate: foarte multă pornografie, multă ideologie LGBT. Este foarte mult prost-gust în teatru și în film. De ce credeți că s-a ajuns la această situație?
– Nu pot să-mi dau seama. Cert este că tinerii de azi cresc cu totul și cu totul diferit față de cum am crescut noi. Când eram noi la institut, de exemplu, faptul că făceam film pe peliculă – ca să faci film, pelicula costă mult –, că aveam o cantitate mică de peliculă, un an de zile te gândeai ce film o să faci cu acea cantitate. Ei acum au telefoane, fac film pe telefon. Cresc cu posibilitatea asta de a monta, de a filma, încât pentru ei a devenit ceva foarte obișnuit și foarte banal să filmeze. Sunt convins că dintre ei se vor ridica cineaști foarte buni, care, la un moment dat, dacă vor avea ceva de spus, vor avea o suferință, vor avea ceva să-i îndemne să vorbească despre un anumit subiect, cred că vor realiza filme valoroase. Se plâng profesorii de la UNATC acum de studenți că nu au această dorință de a face film. Cred că din cauza asta, presupun. Presupun. Trebuie să avem răbdare cu ei.
– Domnule Mărgineanu, cât de importantă este credința pentru dumneavoastră?
– Cred că cea mai importantă dintre toate, pentru că ea ne ține. Pentru că altfel riști să fii uneori dezamăgit de ziua respectivă, pe care ai trăit-o, de anumite momente mai dificile. Dar când te gândești că nu mai ai mult și intri în cealaltă viață și trebuie să ai fruntea sus și realizezi că trebuie să ai încredere mare în Dumnezeu, numai Biserica te poate ajuta. Este Sfânta Liturghie, care este foarte, foarte importantă!
Am avut păcate care m-au urmărit ani de zile. Și după ce le-am spovedit, s-au atrofiat, pur și simplu. Am început să le uit. Chiar dacă mi le aminteam, totuși le-am spus preotului, am vorbit despre ele, nu am altceva ce să mai fac. Și le-am dat deoparte. Altfel păcatele te caută și te macină. Sunt momente în care n-ai făcut ce trebuia, poate, sau n-ai știut să iei o hotărâre bună. Sunt astfel de momente, când ai fost înșelat de cel rău. Și te trezești și-ți dai seama că n-ai procedat bine într-un anumit moment al vieții. Și atunci sigur că rugăciunea te poate ajuta foarte mult. Și uneori, cum să spun eu, se vede cu ochiul liber cum te ajută.
– Ați călătorit mult în țară, aveți și o fiică în America. Ați fost tentat să vă mutați din țară?
– Nu! Nu! Nu! Am fost plecat din țară și chiar prima dată când am avut o bursă în Franța, la Paris, unde chiar m-am simțit foarte, foarte bine, și mi-au propus prietenii să rămân acolo, am spus: „Mă, nu! Nu pot! Nu pot și nu pot, orice s-ar întâmpla!” Pe urmă, aveam părinții în țară, prietenii în țară, sora mea în țară. După ce au venit soția și copiii, nici nu se mai punea în discuție să plec din țară. Dar acuma e liber să pleci. Uite că, din păcate, unii se stabilesc în străinătate, când ar fi atâtea de făcut în România.
(fragment)
Interviu realizat de Ioana Maxim
Articol publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 181 (februarie 2024)
Sursa: http://familiaortodoxa.ro
