Numărătoare inversă…

S-a apropiat binecuvântata zi a plecării. M-am sculat şi mi-am pregătit o cafea ca să mă întăresc după privegherea de toată noaptea pe care am făcut-o, aşa cum mă învăţase Gheronda: cu rugăciune, cu îngenuncheri şi, la anumite răstimpuri, lectură din Sfânta Scriptură. Până la şapte dimineaţa am mai pregătit nişte pâine cu măsline, deoarece Gheronda mă sfătuise să postesc pe drum, dar să-mi pun nişte margarină pe pâine ca să mă „ţină”, cum zicea, „în călătorie”. Am pornit pe jos, mai întâi la postul de Poliţie, ca să semnez, aşa cum făceam de două ori pe săptămână.

Nu ştiu pentru ce era neapărat necesară această procedură, de vreme ce, după spusele avocatului, procurorul nu formulase încă nicio acuzaţie împotriva mea, lucru pe care mi l-au confirmat atât „îngerul”, cât şi domnul de la ambasadă. Mergând să semnez, registrul era de negăsit! În zadar am încercat să-i mai întreb ceva pe poliţişti, pentru că nu înţelegeau ce le spuneam. Fără să vreau, l-am zărit pe poliţistul căruia îi dădusem telefonul pentru a vorbi cu avocatul prima dată când m-am dus acolo. Prin semne, i-am dat de înţeles că nu era acolo registrul ca să pot semna. Mi-a spus ceva în limba lui şi mi-a transmis prin semne: „Du-te, nu e niciun registru, nu trebuie să semnezi nimic!”. Apoi mi-a dat mâna şi eu am făcut la fel!

Plecând, cugetam:

– Ia uite, m-a salutat acest om! Ce să zic? Eu oricum sunt hotărât!

– Hai acum la ambasadă, copilul meu, să nu întârziem, că avem mult drum înainte! Rugăciunea, rugăciunea, nu uita!

– Nu vă neliniştiţi, Gheronda!

În compania rugăciunii am ajuns la Ambasada Rusiei. După cinci minute, ţineam în mână paşaportul cu mult dorita viză. „Să ne aşezăm să bei o cafea, iar apoi, la drum!” Am făcut ascultare şi am băut o cafea, mâncând şi din ce pregătisem pentru drum. La ora dinainte stabilită, am ajuns la trecerea de pietoni şi îndată ce a ajuns taxiul, l-am luat. Şoferul mi-a spus un simplu „Hello!”, fără să mai discutăm după aceea altceva. M-am adunat în rugăciune şi, după o oră de călătorie, ne-am oprit în faţa unui restaurant. Acolo, un domn mi-a deschis uşa, spunându-mi în engleză cât trebuie să-i plătesc şoferului, după care am intrat amândoi într-o maşină deja pornită. M-am aşezat pe locul din spate şi am continuat călătoria, fără să ştiu măcar unde mergem, pricină din care eram cuprins de o mare teamă. „Rugăciunea, rugăciunea şi nu te teme!”, m-a liniştit Gheronda.

Şoferul vorbea englezeşte, dar foarte puţin, iar în acel context era tot ce aveam nevoie! A condus cam două ore. Am traversat păduri întregi, văi şi locuri nespus de frumoase. Multe dintre acestea păreau a fi tablouri zugrăvite cu fel de fel de nuanţe şi tonuri puternice de verde şi de galben, pe un fond nesfârşit şi întunecat. Dacă aş fi călătorit ca un excursionist, sigur că aş fi văzut foarte diferit priveliştea, ca pe o splendoare, care se desfăşura înaintea mea, şi aş fi zăbovit, ca să mă pot bucura de acele peisaje fermecătoare: „Toate întru înţelepciune le-ai făcut…”. Când am ajuns la graniţă, i-am dat domnului plicul cu banii, aşa cum îmi spusese „îngerul”. Acela mi-a mulţumit şi mi-a spus că, pe mai departe, un altul mă va ajuta să trec graniţa, pentru că el nu avea viză. Aşadar, am coborât şi am intrat în vehiculul ce era oprit acolo, în al doilea la rând. După hainele şoferului, mi-am dat seama că era mecanic sau instalator de meserie.

În trei minute eram la punctul de control rusesc. Am coborât din microbuz şi i-am arătat hârtiile mele ofiţerului vamal. Cât timp a răsfoit paşaportul meu, am simţit cum, nevăzut, eram ţinut strâns de amândouă mâinile! În acelaşi timp am simţit şi că mai era cineva în spatele meu care mă îmbrăţişa… Am fost lăsaţi să trecem imediat. Şoferul a condus mai apoi cam cinci minute, după care ne-am oprit în faţa unui restaurant, unde mi-a arătat un taxi cu un portbagaj deschis, în care m-a invitat să intru şi să iau loc pe scaunul din spate, lucru pe care l-am făcut de îndată.

– Să le mulţumim sfinţilor, copilul meu, că au fost alături de noi!

– Cui, Gheronda?

– Cei cărora le-ai cerut ajutor ca să treci graniţa, copilul meu!

Într-adevăr! Pe tot drumul până la graniţă nu am contenit cerând atât ajutorul Sfântului Spiridon, pe care, fiind din Cipru, îl aveam ca pe unul din familia mea, ca pe sfântul meu, cât şi ajutorul Sfântului Serafim de Sarov, care este rus, iar eu mă aflam acum pe meleagurile lui. A ajuns şi şoferul taxiului şi ne-am pornit. Am constatat repede că nu vorbea decât limba rusă, din singurele cuvinte pe care mi le-a adresat: „Engleză niet!”. „Mintea la rugăciune!”, mi-a şoptit Stareţul.

– Da, Gheronda, motoraşul s-a pornit: „Doamne Iisuse Hristoase, pentru rugăciunile Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul…”.

Călătoria a trecut prin pădurile dese, de un verde foarte intens şi cu copaci atât de înalţi, cum nu mai văzusem nicicând înainte… Ţi se părea că încep de la pământ şi se sfârşesc la cer. Pădurile se ridicau acolo de cine ştie câte zeci de ani, mândre, falnice şi încă neplecate. Câmpurile de jur împrejur, şi ele verzi şi nesfârşite, adăugau frumuseţii naturii farmecul lor aparte. Printre ei, risipite ca nişte oiţe zglobii, răspândite ici şi colo, departe de turmă, sate nesfârşite. „Câţi au murit muceniceşte pe acest pământ!”, cugeta Gheronda!

În acea clipă mi-am adus aminte de o carte pe care o citisem cât timp am stat în închisorile atee, despre Părintele Arsenie. Într-adevăr, cât de puţine lucruri cunoşteam despre prigoana şi martiriul pe care le-au îndurat creştinii în timpul ascensiunii şi consolidării regimului comunist în aceste ţări! Doar când am citit cartea în întregime, mi-am dat seama prin ce vremuri de grea suferinţă, până la limitele puterilor omeneşti, le-a fost dat să treacă acestor milioane de oameni care au ales jertfa pentru a-şi păstra credinţa în Hristos. Mă întreb cum este cu putinţă să existe până astăzi oameni cărora le place să se numească pe ei înşişi comunişti! Oare nu au auzit niciodată despre minuni adevărate care s-au săvârşit şi încă se săvârşesc, ca să-şi deschidă şi ei ochii, să vadă limpede adevărul? Sau este vorba despre o alegere statornică, de a nu da importanţă acestor lucruri? Ce să zicem însă şi despre cei care L-au văzut cu ochii lor pe Hristos făcând minuni şi înviind morţi? Cei care au fost de faţă la Răstignire, la moartea pe cruce şi au văzut toate acele fapte minunate şi neobişnuite care s-au întâmplat când s-au deschis cerurile şi s-a cutremurat pământul, de parcă ar fi strigat: „Pe Cine aţi osândit la chinuri? Pe voi înşivă”… Şi toate lucrurile nemaiîntâlnite în care nu au vrut să creadă niciodată! Dar de ce să vorbesc despre alţii, când eu însumi ştiu pe unde am rătăcit atâta timp? Nu am auzit de Dumnezeu? Nu am trăit într-o tară creştină, într-o societate ortodoxă? M-am deosebit prin ceva de comuniştii şi evreii la care m-am referit mai sus? De ce, de ce, Dumnezeul meu, noi, oamenii, suntem atât de ignoranţi?

– Nu, copilul meu, nu ignoranţi, ci nepăsători! Ignoranţii sunt cei care nu vor să afle despre Adevăr şi cărora le pasă numai de ce vor şi când vor! Din nefericire, însă, asta e firea omului… Domnul, însă, este Dragoste! El dă lumii întregi dragostea Sa de îndată ce vede pocăinţă! Primeşte pocăinţa pentru păcatele noastre şi cererea de iertare! Îţi aminteşti unde ne aflam noi cu câteva luni în urmă? Ce gândeai? Vezi că acum eşti un cu totul alt om? Dar nu uita: trebuie strădanie continuă! Cel viclean pândeşte, dar să nu-i dai ocazia să te învăluie din nou în mrejele lui. Să te rogi neobosit, iar mintea să-ţi fie totdeauna la Dumnezeul nostru Cel în Trei Ipostasuri!

– Părinte, cum să mă spovedesc? Ce să zic?

– Nu-ţi face astfel de probleme! Când păcătuiai, nu-ţi păsa de nimic, iar acum îţi faci griji că nu ştii să-ţi ceri iertare? Asta este uşor! Să ceri sincer lăsarea păcatelor tale, să posteşti, să te împărtăşeşti cu Preacuratele Taine! Să ajuţi oamenii, copilul meu, să-i ajuţi! Mare lucru este să ajuţi pe cineva!

– Cum? Adică să dau bani într-o parte şi-n alta?

– Nu, nu, nu mă refer doar la bani, nu numai aşa. Poţi ajuta pe cineva la serviciu sau găsindu-i de lucru. Poţi da bani unui sărac pentru a-şi lua de mâncare, dar sunt multe alte feluri prin care poţi fi de folos celorlalţi… Să încerci mereu ca tot ce faci să fie în taină! Întotdeauna să ajuţi Biserica, mănăstirile, pe cineva care cerşeşte… Dă-ţi obolul tău, chiar dacă ţi se pare că ceea ce dai este puţin sau socoteşti că cel care-ţi cere nu este cu adevărat cerşetor, ci numai se preface sărac şi nu te îngriji tu de lucrul acesta. Jertfa ta pentru ceilalţi şi toate lucrurile pe care le dăruieşti o să aibă plată în lumea de dincolo! Primeşti cununi! Cum să îţi spun, copilul meu, aici este altfel! Este numai bucurie, numai dragoste! Să te lupţi şi tu, copilul meu, ca să câştigi un loc în Ierusalimul cel de sus!

– Încerc, Gheronda! Şi mă voi strădui pentru aceasta în tot restul vieţii mele. Îmi amintesc de răposata mea bunică, care în fiecare zi citea cărţi sfinte. Cu o mână îşi acoperea ochiul stâng, pentru că avea probleme de vedere şi citea numai cu ochiul drept! Îmi amintesc că ajuta mereu pe toată lumea, nu cârtea şi nu vorbea pe nimeni de rău. Era tot timpul alături de bunicul şi îl ajuta la vie, la câmp… În ultimele zile de viaţă, mama mea i-a stat la căpătâi şi mi-a povestit că la un moment dat, bunica i-a spus: „Copila mea, dă-i de mâncare acestui Pruncuşor şi Maicii Lui!”. De multe ori am simţit-o şi după aceea alături de mine, purtându-mi de grijă! Chiar şi în ultimele ei clipe, tot voia să dea ceva.

– Pe Preacurata o avea atunci lângă ea şi pe Hristos! Au luat-o cu ei! Ai văzut, copilul meu, ce pildă ai?

– Da, Gheronda, acum înţeleg! Îmi amintesc şi de mătuşa mea Loulla.

Mai trăieşte încă şi locuieşte acum la ţară, dar o mare parte din viaţă şi-a petrecut-o în Anglia. Mătuşa şi unchiul Gheorghe fiind oameni virtuoşi au ajutat mult biserica şi oamenii aflaţi în nevoie, chiar dacă nu au fost bogaţi. Au avut cinci fete, însă mătuşa s-a învrednicit de un nespus de mare har, acela de a o vedea pe Maica Domnului! A văzut-o cu mâinile ridicate la rugăciune, zicându-i: „Fiica mea, să mergi în Grecia, în Cipru şi oriunde vei putea şi să spui peste tot ca praznicul Acoperământului meu să se ţină pe 1 octombrie, iar nu pe 28 octombrie, iar în icoană să fiu aşa cum mă vezi acum, cu mâinile ridicate în văzduh, la rugăciune”.

Mult s-au ostenit unchiul şi mătuşa să facă câteva icoane ale Maicii Domnului cu al său Acoperământ, apoi s-au dus pretutindeni unde au avut posibilitatea, vizitând arhiepiscopi, patriarhi şi alţi oameni ai Bisericii. I-a mai spus Preacurata: „Te va ajuta un episcop care va veni în Cipru!”. Aşa s-a şi întâmplat, mitropolitul Atanasie de Lemessos fiind cel despre care îi spusese. Biserica Ciprului a reaşezat praznicul Acoperământului Preasfintei Născătoare de Dumnezeu la data de 1 octombrie, aşa cum au făcut şi alte biserici ortodoxe.

– Vezi, copilul meu, câtă binecuvântare este în Cipru?

– Da, Gheronda! Ce altceva să mai spun?

Încercam să nu plâng de bucurie pentru această binecuvântată discuţie cu Gheronda şi la amintirea acestor lucruri minunate, care, cu siguranţă, nu mi-au venit întâmplător în minte. Vrând să ascund emoţia pe care o simţeam, m-am prefăcut că dorm, însă oricum, şoferul nu avea nicio treabă cu mine, ci mai mult cu ţigările pe care şi le aprindea una după alta, trecând aşa, trei ore. M-am gândit mult la familia mea, întrebându-mă cum voi fi întâmpinat, ce ne vom spune mai întâi? Sincer, singurul subiect despre care aş fi vrut să vorbesc cu ei era Dumnezeu, nimic altceva.

– Copilul meu, nu te mai gândi la ce-o să faci, roagă-te, şi totul va fi bine!

M-am afundat în rugăciune şi trecând încă o oră, am intrat într-un oraş cu clădiri vechi, murdare şi înnegrite! Îmi este cu neputinţă să descriu câtă neorânduială domnea pretutindeni şi cât de neprimitor era acel oraş. În câteva minute ne-am oprit la o staţie de cale ferată. Şoferul mi-a cumpărat bilete cu destinaţia Moscova şi m-a pus apoi să şed pe o bancă, explicându-mi prin semne ce tren va trebui să iau. De asemenea, mi-a scris pe o bucată de hârtie cât îi datoram.

După ce i-am plătit, mi-a mulţumit şi a plecat.

– Mintea la rugăciune şi nu te mai uita în dreapta şi în stânga!

– Bine, dar la toaletă pot merge?

– Binecuvântatule!, dar şi asta mă întrebi?, a zis Gheronda râzând.

Mai bine de nu m-aş fi dus! Peste tot murdărie şi mizerie, toalete fără uşi, aşa ceva nu mai văzusem! Am încercat mai târziu să dau un semn familiei de la telefonul meu, dar nu am reuşit, aşa că m-am dus să mai încerc şi de la o cabină telefonică care era pe acolo, pe aproape. Zadarnic! M-am aşezat atunci pe o bancă, aşteptând trenul. După două ore au început să vină oameni la peroanele de cale ferată, iar după un sfert de oră a sosit şi trenul. Am prezentat biletul şi mi s-a indicat locul meu şi, din câte am înţeles de pe bilet, mi-am dat seama că următoarea călătorie va dura opt ore…

În compartimentul unde eram se mai afla o doamnă în jur de optzeci de ani, care, de când a urcat în tren, s-a întins şi a adormit imediat. Am început să citesc din Sfânta Scriptură şi să îmi fac canonul. Trecuseră deja mai multe ore şi nu puteam dormi. Spuneam rugăciunea, dar în mintea mea trăiam foarte viu suferinţa acelor copii nefericiţi de la închisoarea neagră de fier şi parcă şi atunci îmi răsunau în urechi strigătele lor sfâşietoare… Înaintea ochilor minţii mi se perindau şi chipurile cerşetorilor pe care îi lăsam în urmă pe străzile acelei ţări, adevărate mărturii ale sărăciei şi lipsurilor la care ajunseseră oamenii. Cu toate că am trecut şi noi în Cipru prin mari greutăţi după războiul din 1974, nu-mi amintesc ca pe meleagurile noastre să fi avut vreodată cerşetori. Numai din anii copilăriei ţin minte o bătrână care cerşea din uşă în uşă, ca să aibă cu ce să-şi crească nepoţii orfani…

– Săraci mereu vor fi, dar de toţi se îngrijeşte Dumnezeu! Să te rogi stăruitor pentru toată lumea şi să încerci să ajuţi cât şi unde poţi… Auzi? Să ajuţi!

– Da, Gheronda, vă aud! Acum, când ne vom întoarce, prima mea grijă va fi să ajut Biserica Apostolului Iuda Tadeul, aşa cum i-am promis sfântului! Apoi, toate celelalte.

– Să nu uiţi celelalte făgăduinţe, nici de icoanele sfinţilor!

– Fiţi pe pace, Părinte, încet-încet le voi face pe toate.

– Cu ajutorul lui Dumnezeu o să fac totul, aşa să zici!

– Gheronda, acum, cu ajutorul lui Dumnezeu, îmi doresc să găsesc un bilet ca să pot pleca azi acasă! Trenul ajunsese deja într-o metropolă şi înainta încet; a făcut cam cinci staţii. Unii urcau, alţii coborau, iar eu priveam pierdut pe fereastră. Rugăciunea se lucra singură în mine, iar pe Gheronda îl simţeam ca făcând parte din sufletul meu, lucru ce îmi dădea siguranţă, nu mă temeam de nimic, nici măcar de faptul că nu aş fi găsit aeroportul sau că nu aş fi prins avion spre Cipru. În cele din urmă, trenul s-a oprit într-o gară mare: Moscova! Am ajuns… ora şapte dimineaţa, vineri, 22 iulie.

– Ochii în jos şi mintea la rugăciune!

– Gheronda, să iau un taxi ca să merg la aeroport?

– Cum crezi că este mai uşor şi mai grabnic. Bani ai! Să fie sănătoasă soţia ta că ne-a trimis!

Am luat un taxi şi într-o jumătate de oră am ajuns la aeroport. Am mai încercat să telefonez alor mei şi de acolo, dar nici de data asta nu am reuşit. Încercând să întreb la Informaţii când era primul avion spre Cipru, mi-am dat seama că era închis!

– Ce să facem acum, Gheronda?

– Stai aici jos, copilul meu, o să aşteptăm până se deschide.

– Aici?

– Da, aici!

– Şi să treacă lumea să vadă un călugăr şi un păcătos stând pe jos?

– Da’ ce să facem, dacă nu găsim nicio bancă pe nicăieri?

Acum, când scriu aceste rânduri, îmi dau seama că într-adevăr vorbeam cu Gheronda ca şi cum ar fi fost lângă mine cu trupul! Cel puţin, aşa trăiam eu legătura cu Stareţul. Poate vă veţi întreba dacă toate sunt adevărate sau nu veţi crede, pentru că, într-adevăr, raţiunea noastră, de multe ori, este necruţătoare şi nu lasă loc credinţei când este vorba despre evenimente peste puterea noastră de înţelegere, mai presus de fire! Dumnezeu, însă, lucrează altfel şi, cu siguranţă, nu printr-o logică de felul celei omeneşti, ci ne dă să trecem prin experienţe, să avem parte de descoperiri. Cele care mi-au fost date să le înţeleg şi să le trăiesc despre El mie, nevrednicului Său rob, au fost atât de vii şi de zguduitoare, încât nu au mai lăsat loc necredinţei şi îndoielii. Hristos a spus mulţimii: „Fericiţi cei ce nu au văzut şi au crezut”, iar în altă parte: „Cel ce crede în Mine, de va şi muri, viu va fi!”, iar eu, pierdut şi mort din pricina păcatului, am avut şansa întoarcerii la El, ca fiul cel risipitor!

La un moment dat, s-a apropiat de mine o doamnă îmbrăcată în costum bleu, care m-a întrebat dacă aveam nevoie de vreun ajutor. M-am ridicat în picioare şi i-am răspuns că aşteptam să se deschidă Biroul de Informaţii, ca să mă interesez despre cursele cu destinaţia Cipru. Doamna m-a poftit să merg cu ea, şi am urmat-o până la etajul superior. Intrând într-un birou şi discutând ceva cu un domn, pe mine m-a condus într-o altă cameră, după ce mi-a cerut paşaportul şi nişte bani. Am stat în aşteptare cam un sfert de oră, împreună cu Gheronda, până s-a întors doamna în bleu ţinând deja în mână paşaportul şi biletul meu. „Urmaţi-mă”, mi-a spus în engleză, iar tonul vocii părea destul de poruncitor. Am coborât cu liftul, m-a trecut pe la punctul de control, conducându-mă până la ieşirea spre avion, unde mi-a spus: „In nouăzeci de minute vei zbura spre Cipru. Cu bine!”. A plecat şi nici măcar nu am apucat să-i mulţumesc! Incă un „înger”, mi-am spus în sinea mea; de data aceasta m-a ajutat un înger bleu! Iar Gheronda mi-a spus: „Lui Dumnezeu să-I mulţumeşti, copilul meu, lui Dumnezeu!”.

Acolo aşteptau mulţi oameni, ciprioţi şi străini. In scurt timp, ne-am îmbarcat în avionul deja plin, cu destinaţia Larnaka. Privind mai cu atenţie, mi-am dat seama că toate locurile erau ocupate. Iţi mulţumesc, Dumnezeul meu, că porţi de grijă să găsesc chiar şi un loc în avion! Eu, de acum, trebuie să mă lupt pentru un loc în Ierusalimul cel de sus!

Călătoria de întoarcere devenise deja o realitate! Mi se părea că nu e adevărat, însă libertatea mea era cât se poate de neîndoielnică! Mă aflam pe drumul spre ţară, spre ai mei, gata să le împărtăşesc toate prin care trecusem, bune şi rele, despre cum se trăia în acea ţară, dar şi din cele duhovniceşti. În acest avion se sfârşea o experienţă ce mi-a marcat profund viaţa. Voiam să şterg dinlăuntrul meu toate amintirile urâte ale acestei perioade în care am fost izolat fără voie de familie, scos din tot ce însemna viaţa mea, când nu doar că am trecut prin mari primejdii, ci şi prin lipsirea de cel mai mare dar, acela al libertăţii! Acum, când toate aparţin trecutului, mă gândesc că în miezul acestor evenimente am învăţat ce înseamnă, de fapt, adevărata libertate: să fii liber faţă de patimi, de rău, de egoism, de iubire de sine, de eul nostru vechi! „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, ci sufletul”, a zis Hristos, referindu-se tocmai la patimi şi păcat! Într-adevăr, oare ce folos este să nu fii înlănţuit într-o închisoare, dar să trăieşti fără să-L cunoşti pe Dumnezeu, Adevărul? Câţi sfinţi nu au fost întemnitați vreme de mulţi ani de către luptătorii împotriva credinţei, dar şi-au păstrat libertatea sufletească, neplecându-se patimilor şi nici dorinţei de răzbunare! Iar aceasta, pentru că în ei vieţuia Hristos, Care plinea toate: „Care pretutindenea eşti şi toate le plineşti!”. Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

Cugetând la acestea şi rugându-mă, timpul a trecut şi iată-mă ajuns în Larnaka! Ce dulce întoarcere! Am luat un taxi care m-a dus… acasă la mine! M-au întâmpinat cei trei căţei, care, de îndată ce am apărut, au început să se gudure pe lângă mine, exprimându-şi astfel devotamentul şi bucuria de a mă revedea.

I-am zărit apoi, pe rând, pe fiul cel mare, pe cel mic, pe fiica şi soţia mea! Clipe asemenea celor ce au urmat nu pot fi surprinse în scris. Ele se întipăresc în inimă şi nu se mai şterg de acolo niciodată! Ne-am îmbrăţişat şi curând au început să vină părinţii, fraţii şi ceilalţi prieteni şi cunoscuţi, care, cu toţii se grăbeau să-mi vorbească, să mă întrebe, să afle. Sufletul meu era însă preocupat de Domnul şi numai despre El voiam să vorbesc cu toți! Prima masă acasă, fiind o zi de post, a fost cu puţină mâncare: un pic de pâine, măsline şi roşii! A doua zi m-am trezit foarte devreme, ca să împlinesc făgăduinţa făcută lui Gheronda şi, împreună cu fiul meu cel mare, ne-am îndreptat spre Stavrovunion. Pe drum, Stareţul mi-a dat ultimele sfaturi, şi, aşa cum îmi spusese, după ce reuşeam să mă închin şi la Sfânta Cruce, din acel moment, el pleca în altă parte. Într-adevăr, după închinare, am simţit că o parte din sufletul meu se desprindea de mine. Apoi, ridicându-mi privirea la iconostasul bisericii, chiar în faţa mea, la o distanţă de un cot, ochii mi-au căzut pe icoana Sfântului Dionisie Areopagitul! Am lăcrimat de bucurie şi recunoştinţă către Preabunul Dumnezeu pentru pronia Sa faţă de noi, fiii Săi cei fără de rânduială şi neascultători. El, ca un Părinte Bun, niciodată nu ne părăseşte! Am cerut să mă spovedesc la ieromonahul B…., aşa cum m-a sfătuit Gheronda. După o Spovedanie din adâncul inimii, a doua zi m-am împărtăşit cu Preacuratele Taine, făgăduind că Îl voi primi mereu pe Hristos Atotţiitorul în viaţa şi în inima mea!

Cel ce se străduieşte!

 

Fragment din cartea Mărturia convertirii unui fost deținut – Părintele Paisie, sfântul și dascălul meu – Editura Egumenița 2016.