Preot Alexandru Lungu
Uneori culeg nume din cimitir și le pomenesc. Le aleg pe acelea unde văd cea mai mare dezordine și unde pare că totul a ajuns în uitare. Știți mormintele acelea pline de buruieni și lumânări care au ars până la o vreme, însă, nefiind vizitate cu lunile, alteori cu anii, nimic nu pare să mai țină legătura dintre morți și vii. Dar nimeni nu moare cu adevărat, decât poate atunci când îl uităm. Căci săracului îi mai dai o pâine și o haină din când în când. Dar celui nepomenit la Liturghie îi este furată și ultima șansă la mântuire.
Când vreți să investiți în ceva cu adevărat important, nu puneți accent pe modul în care va arăta mormântul sau piatra funerară. Dacă va fi marmură sau lemn de finic, brad sau tei. Căci nimic nu luăm cu noi, nici piatră și nici florile de pe groapă. Dar numele vostre să se regăsească la proscomidie, în cea mai săracă Biserică din lume sau catedrală, cu condiția să fie Liturghia săvârșită acolo.
Poate într-o zi vom muri și până la o vreme își vor aminti de noi cei dragi, dar timpul trece și omul are din păcate în ADN uitarea și amânarea. Însă dacă numele voastre rămân vii în pomelnicul unui slujitor râvnitor și acela vă va adăuga la alte mii și mii de nume, nicicând nu veți fi lipsiți de făclia care ne trage spre odihnă.
Dar omul este ca iarba câmpului, azi înflorește și mâine se usucă și se aruncă în foc. Dar pomenirea lui să nu lipsească. Dacă vreți să faceți o faptă bună și nimeni să nu vă poată răsplăti aici, luați când ajungeți într-un cimitir numele de pe cel mai neîngrijit mormânt, așezați-le alături de neamul vostru și veți câștiga un rugător în ziua judecății, ce se va transforma în cel mai aprig avocat al vostru. Numai dragostea nu piere și atât luăm cu noi dincolo, nimic altceva.
