Duminica dinaintea Nașterii Domnului – a Sfinților Părinți după trup ai Domnului
Genealogia Domnului Iisus Hristos este descrisă în două texte complementare în Evangheliile după Luca și Matei. Genealogia Evanghelistului Luca este pusă nu înaintea Nașterii Domnului, ci după Botezul Domnului, la Iordan (3, 23-38), se desfășoară în sens descendent, cuprinzând 77 de nume, terminându-se cu Adam, fiul lui Dumnezeu. Evanghelia după Luca se adresează nu unei anumite comunități, ci întregii umanități. Și apoi genealogia Evanghelistului Matei (1, 1-17), scrisă pentru poporul evreu, este o genealogie pe linie bărbătească, în care apar ca un fapt uimitor și patru femei neevreice, a căror viață a fost plină de ambiguități. Acest fapt vrea să ne arate că Iisus nu vine dintr-o genealogie pură, ci El Își asumă întreaga viață a oamenilor așa cum a fost ea, chiar cu exemple de moralitate pline de ambiguități. Ambele Evanghelii ne spun că Iisus este urmașul regelui David și, mergând mai departe, al lui Avraam. După Luca, lista strămoșilor Domnului Iisus este mult mai lungă, ea mergând până la Adam și Eva.
Genealogia redactată de Matei la începutul Evangheliei sale (1, 1-25), numită şi „Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul lui David, fiul lui Avraam”, începe cu Patriarhul Avraam şi urcă pe linie ascendentă până la Domnul Hristos. Această „Carte a neamului” sau genealogie se prezintă ca un tablou, ca o imagine sfântă iconografică, pericopa evanghelică oferindu-ne citirea unei liste lungi de 42 de nume ale strămoşilor după trup ai lui Hristos, ai lui „Adam cel de pe urmă” (I Corinteni 15, 45), subliniind umanitatea Mântuitorului Iisus Hristos. Și Sfântul Apostol Pavel va descrie genealogia înaintașilor Mântuitorului, pregătind venirea Fiului lui Dumnezeu în lume (cf. Evrei, cap. 11). În schimb, Sinaxarul Mineiului pune împreună ambele genealogii, fiind pomenite și toate femeile binecuvântate, drepte și profetice care au avut un rol esențial în istoria mântuirii.
Teologul medieval William of Saint Thierry spunea că Dumnezeu – începând de la Adam – a văzut că majestatea Sa provoacă împotrivire din partea omului, că oamenii s-au simțit cumva limitați în propria ființă și amenințați în libertatea lor. De aceea Dumnezeu a ales o nouă cale. A devenit un Prunc. S-a făcut pe Sine fragil și slab, având nevoie de iubirea noastră. Acum, acest Dumnezeu care a devenit Prunc ne spune: Nu vă mai puteți teme de Mine, puteți doar să mă iubiți.
Genealogia este un program soteriologic
„Cartea neamului lui Iisus Hristos, fiul Lui David, fiul lui Avraam” nu este o simplă înșiruire de nume sau de inventariere a unor stări, ci ea constituie un program soteriologic, în timp ce „numele” sunt mesaje mântuitoare venite din partea lui Dumnezeu. Această împărţire în trei grupări este legată şi de trei perioade de timp mântuitor: de la Avraam până la David, de la David până la strămutarea în Babilon şi de la strămutarea din Babilon până la Iisus Hristos. Fiecare nume este o Taină, care începe cu Avraam și se termină cu Iisus Hristos, cu Iosif și Maria. Prin cifra 3 ni se arată lucrarea tainică, mântuitoare a Sfintei Treimi în omenire pentru că Cel care se va naşte pentru mântuirea lumii, Mesia, Fiul lui Dumnezeu cel veşnic, este Unul din Sfânta Treime.
Pericopa evanghelică are ca fir conducător centralitatea lui Hristos. Hristos este în centru, Hristos este centrul istoriei mântuirii. Hristos centru al creației, Hristos centrul poporului lui Dumnezeu, Hristos centrul istoriei. Apostolul Pavel ne oferă o viziune foarte profundă a centralității lui Iisus. Ni-L prezintă ca Întâiul Născut din toată creația: în El, prin El și pentru El au fost create toate lucrurile. El este centrul tuturor lucrurilor, este începutul: Iisus Hristos, Mesia, Unsul lui Dumnezeu. Dumnezeu I-a dat Lui plinătatea, totalitatea, pentru ca în El să fie reconciliate toate lucrurile (cf. Coloseni 1, 12-20). Domn al creației, Domn al împăcării.
Această imagine ne face să înțelegem că Mesia este centrul creației și, prin urmare, atitudinea cerută credinciosului, dacă vrea să fie credincios, este aceea de a recunoaște și de a primi în viață această centralitate existențială a lui Iisus Hristos, în gânduri, în cuvinte și, mai ales, în fapte. Și astfel gândurile noastre vor fi gânduri creștine, gânduri ale lui Hristos. Faptele noastre vor fi fapte creștine, fapte ale lui Hristos, cuvintele noastre vor fi cuvinte creștine, cuvinte ale lui Hristos. În schimb, când se pierde acest centru referențial, existențial, atunci când este înlocuit cu altceva, autoreferențial, rezultă denaturări-traume, atât pentru comunitatea din jurul nostru, cât și pentru noi înşine.
În afară de a fi centru al creației și centru al împăcării, Hristos este centru al poporului lui Dumnezeu, centru al năzuințelor lui vitale. Și chiar astăzi Hristos este liturgic și haric aici și acum, în mijlocul nostru. Este liturgic prezent prin Cuvânt și va fi continuu pe Altar, viu, lucrător și mântuitor în mijlocul nostru, poporul Său. Și în sfârșit, Hristos este centrul istoriei omenirii și centrul istoriei fiecărui om. Lui putem să Îi prezentăm bucuriile și speranțele, tristețile și neliniștile din care este țesută viața noastră. Când Dumnezeul-Om numit Mântuitor este în centru, chiar și în momentele cele mai întunecate ale existenței noastre, El ne luminează și ne dă nădejde, așa cum se întâmplă pentru tâlharul cel bun în Evanghelie.
Dumnezeu ne îndeamnă să fim conştienţi de Întruparea Sa
Fericitul Augustin ne îndemna în una din predicile lui: „Trezește-te, omule, pentru tine Dumnezeu S-a făcut om!”. Trezește-te, omule de astăzi și de mâine! De Crăciun, Atotputernicul Se face Prunc și are nevoie de ajutor și protecție. Modul de a fi iconomic al lui Dumnezeu reprezintă o provocare pentru modul nostru de a fi istoricește oameni. Bătând la ușile noastre, Mesia, Unsul lui Dumnezeu în tripla sa ipostază de Profet, de Preot și de Împărat, ne provoacă pe noi și libertatea noastră, ne invită să ne examinăm modul în care ne înțelegem și trăim viețile noastre. Există riscul să ratăm esențialul, neprimind Betleemul ca nişte conaționali ai lui Iisus, primit fiind de păgâni care nu aveau profeți. Dumnezeu este găsit de cei care nu-L așteptau și refuzat de cei care-L așteptau. Îl primim și noi cu adevărat pe Iisus Hristos? Oare este Iisus chiar Acela care a venit să Se întrupeze? Nu cumva și noi Îl înlocuim cu o imagine ideatică a noastră, cu o speranță a noastră, cu un sentiment al nostru? Tentația este și rămâne: de a-L coborî pe Dumnezeu la măsura noastră, de a-L face mai accesibil nouă, de a-L relativiza la măsura aspirațiilor, gândurilor și dorințelor noastre. Iisus nu a intrat în fișa acelor dorințe și așteptări ale poporului lui Israel de atunci și, în schimb, a fost căutat și găsit de magi. Omule autosuficient, adult și totuși uneori slab în gând și în voință, lasă-te luat de mână de Pruncul din Betleem, nu-ți fie frică, ai încredere în El! Tăria dătătoare de viață a luminii Sale te încurajează să te implici în edificarea unei noi lumi mai bune, întemeiată pe raporturi inspirate de dreptate și facere de bine. Iubirea Lui să călăuzească popoarele și să le întărească conștiința comună de a fi „familie” umană unită, chemată să construiască relații de solidaritate, conlucrare, edificare și de sprijin reciproc. Omenirea unită va putea să facă față multelor și îngrijorătoarelor probleme ale momentului prezent: de la amenințarea escaladantă a războiului inuman la condițiile de insecuritate, traumă și sărăcie umilitoare în care trăiesc milioane de ființe, de la proliferarea armelor la epidemii și până la distrugerea mediului care pune în pericol viitorul real al planetei.
De Nașterea Domnului, sufletele noastre se deschid spre nădejde mântuitoare, contemplând slava dumnezeiască ascunsă în sărăcia unui Prunc înfășat și așezat într-o iesle: este Creatorul universului, redus la fragilitatea unui nou născut gingaș! A accepta acest paradox, paradoxul Betleemului, înseamnă a descoperi Adevărul care ne face liberi, Iubirea rănită care transfigurează condițiile ontologice ale existenței. În Noaptea Betleemului, Hristos, Mesia, Unsul lui Dumnezeu se face unul dintre noi, pentru a ne însoți pe drumurile nesigure ale istoriei. Să prindem mâna pe care ne-o întinde: este o mână care nu caută să ne ia nimic, ci doar să ne dea. Ne întinde mâna nu pentru a fi pur și simplu „Iisuși”, ci pentru a fi mesianici, adică neam sau popor de profeți, preoți și împărați.
Arhim. Conf. Univ. Dr. Teofan Mada
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteţi citi şi:
Omilia Sfântului Luca al Crimeei – Sfinţii Părinţi după trup ai Domnului
Istoria Vechiului Testament, timp al pregătirii descoperirii slavei lui Dumnezeu – Hristos Domnul
