Nuntă și moarte

(Facerea 23, 1 – 24, 67; 25, 5-11)

Ar fi foarte frumos și plăcut să nu fi avut viața omului întristări, ci să fie numai bucurie și fericire. Însă neascultarea protopărinților a avut ca urmare bolile, moartea și tot felul de necazuri. Astfel în viață se succed bucurii și necazuri, încât foarte bine a fost caracterizată ca îmbinare între râs și plâns. Nașteri, nunți, morți sunt fenomene obișnuite. Dumnezeu îngăduie necazurile ca să ne aducem aminte de urmările păcatului și să ne scârbim de el, însă ne dă și bucurii, ca să ne aline și să ne mângâie. În omilia trecută am văzut bucuria lui Avraam și a Sarrei la nașterea lui Isaac și bucuria încă mai mare pentru nesăvârșirea jertfei lui Isaac. În cea de astăzi vom vedea moartea Sarrei, nunta lui Isaac și moartea lui Avraam însuși.

În cuvinte puține și simple Facerea ne spune că Sarra a ajuns la o sută douăzeci și șapte de ani și a murit, iar Avraam a plâns și a jelit pentru moartea ei. Acest lucru era foarte firesc și îndreptățit, pentru că Sarra a fost soția sa credincioasă și iubită vreme de șaptezeci poate chiar optzeci de ani. la urmat la mutarea sa din Mesopotamia în Canaan și a împărțit cu el toate bucuriile și necazurile vieții. Moartea ei i-a adus mulțime de amintiri și fiecare amintire era firesc să provoace noi lacrimi. Plânge așadar și cel credincios pentru moartea persoanelor iubite și se întristează din pricina despărțirii. Au plâns creștinii pentru moartea mucenicească a întâiului Mucenic Ștefan („au făcut plângere mare pentru el[1]). A lăcrimat Însuși Domnul din pricina morții prietenului său Lazăr[2]. Este firesc așadar să plângă creștinul. Dacă nu ar plânge s-ar arăta împietrit și nefiresc. Nu plânge însă „ca ceilalţi, care nu au nădejde”[3]. Nu se lovește și nu-și smulge părul, nici la alte manifestări care arată necredință și deznădejde nu se abate, pentru că are nădejdea învierii. Crede neclintit că mormântul nu va ține pentru totdeauna trupul persoanei sale iubite, ci îl va da înapoi într-o zi înviat pentru totdeauna. „Aștept învierea morților și viața veacului ce va să fie”, crede și mărturisește creștinul și această credință îi micșorează mâhnirea și îi dă puterea de a avea stăpânire de sine chiar și în întristare.

Această stăpânire de sine o vedem și în întristarea lui Avraam. În întristarea și doliul său găsește puterea și curajul să cumpere loc pentru mormântul Sarrei. Acest mormânt era o peșteră, care se afla în țarina lui Efron Heteeanul (hetiții erau un popor din Canaan în regiunea unde locuia Avraam). Astfel, primul loc pe care l-a cumpărat Avraam în Canaan, după ce a trăit mai mult de cincizeci de ani acolo, a fost un mormânt. Nu a cumpărat ogoare, nici nu a zidit case, ci a cumpărat un mormânt, ca totdeauna să-și aducă aminte lui însuși, lui Isaac și tuturor oamenilor din casa lui că toți suntem muritori și toți vom muri într-o zi și pentru aceasta nu trebuie să ne alipim de bunurile materiale, ci mai presus de acestea să ne îngrijim de cele nestricăcioase și veșnice.

Când a murit Sarra, Avraam avea o sută treizeci și șapte de ani și Isaac treizeci și șapte. Era vremea ca Isaac să se căsătorească și să intre în casă o gospodină nouă, dar și ca Avraam să vadă nepoți din Isaac. Potrivit obiceiurilor vremii, ia el însuși inițiativa de a găsi soție pentru fiul său. Nu vrea însă cu nici un chip să-i dea soție o femeie din Canaan, pentru că cunoaște bine stricăciunea și viclenia canaaneenilor. Așadar îl cheamă pe slujitorul său credincios Eliezer, care cârmuia toate în casa lui, și îl leagă cu jurământ să nu ia pentru Isaac femeie din Canaan, ci să meargă în patria lui, Mesopotamia, și de acolo să o aleagă și să o aducă pe viitoarea soție a fiului său. Așadar vrând Avraam să căsătorească pe fiul său, nu a avut o cugetare materialistă, nu a căutat bogăție și alte lucruri exterioare, ci singurul lucru la care s-a gândit și pe care l-a urmărit a fost să-i dea fiului său o soție străină de răutate și stricăciune și bogată în virtuți. Însă și slujitorul său s-a arătat, după cum vom vedea îndată, vrednic de încrederea și așteptările stăpânului său, pentru că lângă înțeleptul și virtuosul Avraam învățase și el să gândească și să lucreze precum stăpânul său.

După ce a primit această poruncă, Eliezer a pregătit zece cămile și daruri bogate din toate câte avea Avraam. Astfel, acolo unde avea să meargă, avea să arate în chip convingător că nu este sluga unui sărac, ci a unui om foarte bogat, din partea căruia vorbea. După o călătorie de aproximativ nouă sute de kilometri, a ajuns în cetatea Haran din Mesopotamia, unde locuia fratele lui Avraam, Nahor. Fiul lui Nahor era Batuil, iar fiii lui Batuil erau Laban și Rebeca.

Când a ajuns la Haran, Eliezer s-a oprit în afara cetății, lângă fântâna din care femeile cetății luau apă. Acolo putea să afle ceea ce îl interesa. Însă Eliezer a făcut și altceva mai important și mai folositor. După ce a pus cămilele să se odihnească, s-a rugat lui Dumnezeu spunând în sinea sa: „Doamne Dumnezeul stăpânului meu Avraam, scoate-mi-o în cale astăzi şi fă milă cu stăpânul meu Avraam! Iată, eu stau la fântâna aceasta şi fetele locuitorilor cetăţii au să iasă să scoată apă. Deci fata căreia îi voi zice: Pleacă urciorul tău să beau şi care-mi va răspunde: «Bea! Ba şi cămilele toate le voi adăpa până se vor sătura», aceea să fie pe care Tu ai rânduit-o robului Tău Isaac şi prin aceasta voi cunoaşte că faci milă cu stăpânul meu Avraam”[4].

Acestea le-a spus Eliezer în rugăciunea sa și prin această faptă a sa ne învață că trebuie să ne încredințăm problemele purtării de grijă a lui Dumnezeu, desigur, după ce facem ceea ce depinde de noi. Iar dacă vedem că străduințele și rugăciunile noastre nu dau roade, să nu ne întristăm. Dumnezeu vede lucrurile mai bine decât noi și știe dacă și când trebuie să ne împlinească cererile. Pentru aceasta Apostolul Petru ne povățuiește: „Lăsaţi-I Lui toată grija voastră, căci El are grijă de voi”[5]. Însă nu sunt puține cazurile când Dumnezeu răspunde îndată la cererile noastre și aceasta s-a întâmplat și cu Eliezer.

Nu-și terminase bine rugăciunea, că a văzut în depărtare o tânără venind să ia apă. Era Rebeca, fiica lui Batuil și nepoata lui Nahor, fratele lui Avraam. Era o tânără cuminte și frumoasă. A venit la fântână, și-a umplut urciorul și se pregătea să plece. Atunci Eliezer i-a spus: „Dă-mi puțină apă să beau din urciorul tău”. Ea a răspuns: „Bea, domnul meu”. Și îndată a coborât urciorul de pe umăr, l-a plecat și i-a dat lui Eliezer să bea. Apoi i-a spus cu aceeași bunăvoință: „Am să scot apă și pentru cămilele tale”. A deșertat urciorul în adăpătoare și a scos apă de multe ori, până au băut toate cămilele. Eliezer urmărea cu atenție tot ce făcea Rebeca. Când a terminat, s-a apropiat de ea și i-a dat daruri de preț: cercei de aur și brățări. A întrebat cum o cheamă și care sunt părinții ei și cu uimire a aflat că era nepoata fratelui lui Avraam. Nu i-a mai rămas nici o îndoială că Dumnezeu îi îndrepta pașii și l-a dus rudeniile stăpânului său. Îndată a căzut la pământ și s-a închinat, mulțumind și slăvind pe Dumnezeu. Când Dumnezeu răspunde rugăciunilor noastre, nu trebuie să uităm să-i mulțumim, iar când le face bine rudeniilor noastre sau prietenilor, să ne bucurăm, ca și cum al nostru ar fi folosul.

Dându-i darurile, Eliezer a întrebat-o pe Rebeca dacă poate rămâne cu animalele sale în casa tatălui ei. Ea l-a asigurat că este loc și hrană pentru el și pentru animale și îndată a alergat să le spună alor săi cele întâmplate la fântână. Darurile de preț aduse de Rebeca au atras atenția fratelui ei Laban, care, după cum vom vedea mai târziu, era viclean și plin de interes egoist. Însă fie din interes, fie din iubire de străini, Laban a alergat îndată la fântână, l-a chemat cu multă bunăvoință pe Eliezer în casă și i-a purtat de grijă. A dat cămilelor să mănânce, a adus apă lui Eliezer și celor împreună cu el, ca să se spele pe picioare și a așezat masă, ca să mănânce. Eliezer însă nu s-a grăbit să mănânce, pentru că voia ca mai întâi să-și împlinească misiunea. Așadar a spus: „Nu voi mânca până ce nu vă voi spune ceea ce am să vă spun”. Și îndată i-a povestit lui Batuil și lui Laban starea economică și familială a stăpânului său și scopul pentru care venise. Desigur, Eliezer putea face aceasta și mai târziu, însă astfel ne învață ca ceea ce putem face acum, trebuie să facem fără întârziere. Și împlinirea voii lui Dumnezeu nu trebuie niciodată să o amânăm, nici să dăm prioritate altor lucruri. Animalele aleargă îndată la mâncare, însă omul trebuie să pună pe planul al doilea mesele și mâncărurile, pentru că cea mai importantă lucrare a noastră este împlinirea voii lui Dumnezeu. Toate celelalte vin după aceea.

Cu multă luare aminte au ascultat Batuil și Laban istorisirea lui Eliezer. Au recunoscut și au mărturisit că era voia lui Dumnezeu ca Rebeca să devină soția lui Isaac și fără împotrivire și-au dat consimțământul. Iată ce au spus: „De la Domnul vine lucrul acesta şi noi nu-ţi putem spune nimic nici de bine, nici de rău. Iată, Rebeca este înaintea ta, ia-o şi du-te şi să fie soţia fiului stăpânului tău, cum a grăit Domnul!”[6]. Însă și Rebeca, când a fost întrebată, și-a dat îndată consimțământul. Eliezer a căzut din nou la pământ și s-a închinat lui Dumnezeu. A dat iarăși daruri de mult preț, podoabe de argint și de aur Rebecăi, dar și mamei sale și fratelui său. După ce au mâncat și s-au odihnit, în ziua următoare s-au pregătit de plecare. Cu binecuvântarea părinților și a fratelui său, Rebeca a pornit împreună cu Eliezer spre Canaan.

Scriptura nu ne descrie călătoria de întoarcere, poate pentru că nu a avut nimic deosebit. De vreme ce călătorii îl aveau împreună cu ei pe Îngerul Domnului, nimic neplăcut și primejdios nu li se putea întâmpla. Ne descrie însă întâlnirea Rebecăi cu viitorul ei soț și din amănuntele acestei întâlniri se vădește evlavia lui Isaac față de Dumnezeu și buna cuviință a Rebecăi.

Era amiază și „Isaac a ieşit la câmp să se plimbe”[7]. A ieșit să se plimbe pe câmp nu ca să se distreze fără rânduială și fără cuviință, așa cum fac oamenii lumești, ci să se adune în sine, să se roage și să contemple lucrările lui Dumnezeu. Așadar în timp ce mergea cufundat în gânduri sfinte, și-a ridicat ochii și a văzut venind spre locul unde se afla caravana lui Eliezer. Însă și Rebeca, de îndată ce l-a văzut, a sărit jos de pe cămilă și l-a întrebat pe Eliezer cine este omul cu care urmau să se întâlnească. „Acesta este stăpânul meu”, a răspuns el. Rebeca, fiind cu capul descoperit, și-a luat acoperământul și și-a acoperit capul, așa cum se obișnuia pe atunci. Acesta era un semn de cuviință și respect față de cel care avea să-i devină soț. Și astfel Rebeca s-a arătat noră vrednică a soacrei sale, care nu se rușina să-l numească pe bărbatul ei domn.

Când caravana s-a apropiat, Eliezer a făcut prezentările necesare și i-a povestit lui Isaac toate cele câte spusese și făcuse. Din povestirea sa, Isaac s-a convins că Dumnezeu era Cel care o adusese lângă el pe Rebeca. Așadar, a luat-o și a dus-o în cortul mamei sale, cerând în acest fel binecuvântarea mamei sale și a făcut-o soția sa. Nunta sa cu Rebeca a fost pentru Isaac o mângâiere după moartea mamei sale, care, după cum se pare, era foarte proaspătă în amintirea sa. „Și a iubit-o”[8], ne spune Scriptura. A iubit-o, după  ce s-a căsătorit cu ea, a cunoscut-o și a prețuit virtuțile ei. Astfel se naște adevărata dragoste dintre soți, care nu se stinge cu timpul, ci devine mai mare și mai fierbinte. Astăzi se întâmplă din nefericire opusul. Mulți se iubesc înainte de căsătorie. Se iubesc la exterior, trupește și pentru aceasta când după nuntă se vădesc cusururile și adevăratul caracter al fiecăruia, dragostea se risipește și îi iau locul dușmănia și ura. Și atunci căsătoria se îndreaptă spre eșec.

Așadar, astfel s-a săvârșit nunta lui Isaac cu Rebeca și așa trebuie să se săvârșească orice nuntă, ca să fie reușită: cu înțelepciune și chibzuință, având drept criteriu harismele sufletești ale viitorului tovarăș de viață, cu consimțământul celor direct interesați, dar și cu consimțământul și binecuvântarea părinților și mai ales cu binecuvântarea lui Dumnezeu, care în Biserica creștină se primește prin Taina Cununiei și prin minunatele sale rugăciuni. Iar vremea săvârșirii Tainei este vreme de rugăciune, iar nu de manifestări lumești și de bârfe, așa cum din nefericire a ajuns în zilele noastre. Când în asemenea condiții se încheie căsătoria și cei doi soți își încep noua viață, atunci vor avea binecuvântare bogată de la Dumnezeu și adevărata bucurie și fericire va împărăți în casa lor.

După nunta lui Isaac, Avraam a mai trăit treizeci și cinci de ani. În total a trăit o sută șaptezeci și cinci de ani. „Apoi, slăbind, Avraam a murit la bătrâneţi adânci, plin de zile şi s-a adăugat la poporul său”[9]. A trăit o viață lungă și binecuvântată, a ajuns la adânci bătrâneți, însă în cele din urmă nu a scăpat de secera morții. A murit și s-a adăugat la strămoși săi care plecaseră înaintea lui, întocmai așa cum ne vom adăuga și noi, când va veni ceasul morții noastre. Cei doi fii ai săi, Isaac și Ismail, l-au îngropat în peștera pe care o cumpărase el însuși pentru înmormântarea Sarrei. Această peșteră a devenit mormântul familiei. În ea vor fi înmormântați mai târziu Isaac, Rebeca, Lia și Iacov.

A murit Avraam, însă numele său a rămas și rămâne pentru veșnicie slăvit și cinstit. Îl cinstesc iudeii și creștinii, încă și musulmanii și taina marii sale faime este în mod sigur marea și neasemănata sa credință. Avraam și-a dat toată inima și toată viața lui Dumnezeu. A crezut fără îndoială în cuvintele Lui și s-a supus fără șovăire voii Sale. Să-l urmăm și noi și vom vedea întâmplându-se și în viața noastră evenimente minunate și uimitoare, care se vor face prilej de a se slăvi Numele lui Dumnezeu.

[1] Fapte 8, 2.

[2] Vezi Ioan 11, 35.

[3] 1Tesaloniceni 4, 13.

[4] Facerea 24, 12-14.

[5] 1Petru 5, 7.

[6] Facerea 24, 50-51.

[7] Facerea 24, 63.

[8] Facerea 24, 67.

[9] Facerea 25, 8.

Total
69
Shares
Previous Post

Ţinuta monahală, semnificaţie şi simbolism

Next Post

Chipul unui om fericit – Părintele Iacov Tsalikis

Related Posts