Preot Constantin Sturzu
Într-un articol anterior, exploram împreună dimensiunea profetică a „Legendei Marelui Inchizitor” din romanul lui Dostoievski, „Frații Karamazov”. Dar, având în vedere și contextul în care ne aflăm, poate că ar fi trebuit să amintesc mai întâi un pasaj dintr-un alt roman al său, „Crimă și pedeapsă”. Mai exact din Epilogul acestei cărți. El sună straniu și destul de familiar, totodată, pentru omul de azi. Îl redau ca atare:
„Raskolnikov zăcu în spital până la sfârşitul postului mare şi în săptămâna patimilor. În convalescență, îşi aminti de un coșmar pe care-l avusese pe când zăcea în pat cu febră mare, adesea pradă delirului. Visase atunci că lumea întreagă era osândită să cadă victimă unei molime înfiorătoare, nemaiauzită şi nemaivăzută, care, iscată în străfundurile Asiei, se abătuse asupra Europei. Toți erau condamnați să piară, în afara unui număr restrâns de privilegiați. Apăruse o specie nouă de trichine, nişte vietăţi microscopice care pătrundeau în trupul omului. Acești corpusculi erau înzestrați cu rațiune și voință. Oamenii în trupul cărora izbuteau să se aciueze turbau şi-şi pierdeau minţile. Dar niciodată, niciodată până atunci, niște ființe umane nu se socotiseră mai înțelepte, nu fuseseră mai sigure că erau depozitarele adevărului, ca indivizii contaminați. Acestora li se părea că nicicând nu existaseră verdicte, legi ştiinţifice, convingeri morale şi credinţe mai infailibile ca ale lor. Sate întregi, oraşe întregi, popoare întregi se molipseau şi cădeau pradă nebuniei. Toţi erau agitaţi şi nu se mai înţelegea om cu om. Fiecare credea că el singur stăpânește adevărul adevărat şi, uitîndu-se la ceilalţi, pe care-i credea rătăciți pe căi greșite, era cuprins de disperare, se bătea cu pumnul în piept, îi implora plângând şi frângându-și mâinile. Oamenii nu mai ştiau ce e bine şi ce e rău, pe cine să condamne şi pe cine să absolve de vină. (…) Meşteşugurile vitale erau părăsite, întrucât fiecare se credea mai deștept, voind să-și impună ideile și să-și introducă reformele; agricultura fusese lăsată de izbeliște” (F.M. Dostoievski, „Crimă și pedeapsă”, Editura Corint, București, 2014, pp. 586-587).
Nu voi încerca să identific similitudini cu ceea ce s-a întâmplat în ultimii doi ani. Nici nu are rost să speculez, plecând de la acest fragment, pe marginea unei (eventuale) viitoare pandemii. Coșmarul lui Raskolnikov are însă, cu siguranță, valențe apocaliptice. Aș lua elemente din el pentru a completa articolul pe care l-am publicat chiar acum un an, cu titlul: „Care sunt semnele sfârșitului lumii?”. El pare un fel de descriere detaliată a celebrei sentințe a Sfântului Antonie cel Mare: „Va veni vremea ca oamenii să înnebunească și când vor vedea pe cineva că nu înnebunește se vor scula asupra lui, zicând că el este nebun, pentru că nu este asemenea lor” (Patericul, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004, p. 9).
Fanatismul generalizat, convingerea de a fi unic deținător al adevărului, refuzul oricărei forme de dialog, insistența disperată de a impune celorlalți propriile-ți convingeri – iată elemente care vor anunța iminentul sfârșit al acestei lumi. E firesc să ne îngrijorăm văzând cum ele se regăsesc deja în spațiul public, mai ales în presă și pe rețelele de socializare, dar și în dialogurile directe dintre oameni – în familie, prin piețe, la locul de muncă. De la „referendumul pentru familie”, când am văzut că oamenii au fost cu atât mai ușor de manipulat cu cât (li se părea că) aveau acces la mai multe informații sau o educație intelectuală de înaltă ținută, pentru mine este evident că există un serios deficit de discernământ în societate. Însă dacă la cei ce deifică rațiunea și informația (știrea!) nu poți avea așteptări în acest sens, la cei ce se consideră „mădulare vii” din Biserică sunt alte exigențe. Și este extrem de dureros să constați cât de ușor se poate confunda credința cu fanatismul, mărturisirea cu țipatul și jertfa cu trântitul.
Am să închei cu un alt pasaj de Pateric, care aduc o altă perspectivă asupra acestor frământări de sfârșit de lume: „Părinții noștri sfinți de la Sketis au prorocit despre generația de pe urmă, spunând: «Ce facem noi?» Unul dintre ei, care era un om de seamă, al cărui nume era apa (adică ava, n.m.) Ischyrion, a răspuns: «Noi am păzit poruncile lui Dumnezeu». Ei au răspuns și i-au zis: «Dar cei care vin după noi, ei ce vor face?» El a zis: «Vor ajunge la jumătatea lucrării noastre». Și au mai zis: «Și cei care vor veni după ei?» El a spus: «Aceia nu vor avea nici o lucrare; va veni o încercare asupra lor, iar cei care vor fi găsiți curați în încercare vor fi mai mari decât noi și decât părinții noștri».” („Apoftegmele părinților deșertului: versiunea coptă sahidică sau Patericul copt”, Humanitas, București, 2021, p. 209). În „încercarea” ce va veni, să fim „curați” – adică „simpli”, să nu complicăm lucrurile, să le luăm ca atare, ca din mâna lui Dumnezeu, și, mai ales, să nu spunem păcatului virtute. Măcar atât de am face și ne putem mântui, ba chiar putem gusta o fericire cel puțin la fel de mare ca a atâtor nevoitori din pustie.
