Când am înființat prima dată frăția noastră în Schitul nou, unuia dintre monahi din Schit i s-a întâmplat ceva foarte teribil.
Acest monah avea o inimă bolnavă și ar fi avut nevoie să aibă o cugetare specială a morții. Dar a fost biruit de ispite și, împins de o falsă rușine, nu a găsit puterea de a mărturisi la spovedanie unele dintre păcatele pe care le săvârșise pe când era încă mirean. Când s-a simțit destul de bolnav și și-a dat seama că se apropia momentul plecării sale din această lume, l-a trimis la mine pe fratele său, care era și el monah. Fratele său mi-a spus că bolnavul devenise nerăbdător și că aștepta să vin eu. Vrea să-l mângâi pentru că este chinuit de gânduri.
Am fost oarecum surprins de cuvintele monahului despre “nerăbdare”, pentru că, din câte știu eu, monahii suportă de obicei ispitele, bolile și alte necazuri cu răbdare. Am mers în chilia muribundului.
Când l-am văzut pe acest monah, mi-am dat seama că vorbele despre “nerăbdare” erau oarecum inexacte. Patul lui era înconjurat din toate părțile de demoni. Când am rămas singuri cu bolnavul, l-am întrebat dacă poate vedea duhurile rele. El a dat din cap. Fața îi era deformată de groază, se uita în stânga și în dreapta și încerca să se acopere cu mâinile. Se purta ca și cum ar fi fost atacat de câini turbați și făcea tot posibilul să se apere de ei.
Am început să vorbesc mai tare decât înainte, pentru a-i distrage atenția de la demoni, și l-am întrebat ce îi spuneau. “Vai, ce îmi spun… nici măcar nu pot să spun cu voce tare”.
“Părinte, vă înșelați! Ar fi bine să-mi spui direct și să-mi mărturisești păcatele tale, pentru că ei își amintesc perfect toate fărădelegile noastre, chiar mai bine decât noi înșine.” Demonii îl acuzau de diferite păcate, pe care nu le mărturisea la spovedanie, și pentru a-l aduce la disperare, îi imitau gesturile acțiunilor sale păcătoase și jucau între ei scene urâte la care cândva el însuși participase. Neputând să suporte acest spectacol dezgustător, s-a spovedit imediat la mine, iar eu am citit asupra lui rugăciunea de dezlegare având încredere că Domnul îl va acoperi pe acest frate cu mila Sa în ceasul său de nevoie și de teamă.
Între timp, chipul lui a continuat să fie tulburat, iar fața lui era plină de disperare și de groază nestăpânită. I-am spus monahului că trebuie să plec pentru puțin timp pentru a-i ruga pe frați să se roage cu metanierul pentru el. “Nu, părinte”, a început să mă rețină monahul, “mai bine ai sta cu mine.”
Cu gingășie și cu cea mai mare neliniște m-a rugat să rămân în chilie cu el. L-am convins totuși să aibă răbdare și m-am îndepărtat de el pentru două sau trei minute pentru a cere ajutorul rugător al fraților. Când m-am întors, fața lui era liniștită. A spus că demonii erau încă în chilie, dar acum tăceau.
Seara târziu, când am început să citesc pravila de rugăciune, am simțit că toți demonii care fuseseră cu monahul se mutaseră acum în chilia mea. Se comportau agitat și zgomotos. Nu mai văzusem niciodată în viața mea atâția demoni ridicându-se în mod vizibil în jurul meu! Am aprins lampa ca să citesc la lumină, dar departe de asta! În stânga și în dreapta mea stăteau oaspeți nepoftiți! Încercau să mă sperie, dar eu nu eram deloc speriat. Știam că o făceau pentru ca eu să nu mă mai duc la monahul bolnav. Am spus tare și răspicat: “Tu fă-ți treaba ta, iar eu o voi face pe a mea”. Când a început Dumnezeiasca Liturghie, au dispărut cu toții.
După ce s-a terminat Dumnezeiasca Liturghie, m-am dus din nou la bolnav pentru a-l ajuta să se pregătească pentru viața veșnică: pentru a-i face Sfântul Maslu, a-l spovedi și a purta o conversație cu el. L-am întrebat dacă îi vede, pe demoni, și pe Îngerul său păzitor. Mi-a răspuns că vede: Îngerul său este aici și așteaptă ordinul de Sus pentru a-i despărți sufletul de trup. “Din moment ce îl vezi pe Îngerul tău”, l-am întrebat, “îl vezi și pe al nostru (am spus “al nostru” pentru că mai era un ieromonah în chilie)?”. “Îi văd”, a răspuns monahul, “dar Îngerii tăi sunt puțin diferiți de ai mei: au coroane pe cap și poartă alte veșminte.
Această mărturie a lui ne arată că îngerii care îi păzesc pe Preoți au niște însemne speciale. Apoi mi-a spus că luni (care în acel moment era vineri) va avea loc o mare sărbătoare (se referea la înmormântarea sa)
Când era deja pe moarte, demonii, văzând că “pierduseră”, deoarece părintele își mărturisise toate păcatele, s-au înfuriat și au făcut o ultimă încercare de a-i poseda sufletul. În acea noapte, chiar înainte de moarte, l-am trimis pe Părintele Iosif să-l sprijine pe muribund, m-am rugat pentru el și am petrecut noaptea în chilia sa în rugăciune și priveghere.
Când m-am dus acolo dimineața, monahul mi-a spus că era cât pe ce să moară în timpul nopții din cauza insidiosității demonilor. Aceștia i-au arătat un ulcior cu apă care se afla lângă patul său și au început să-l sâcâie cu gânduri obsesive să bea tot ulciorul până la fund. Monahul, epuizat de boală, în loc să se roage și să nu intre la o întrevedere cu demonii, le-a răspuns că, dacă va bea atâta apă, va muri pur și simplu. Atunci ei și-au intensificat și mai mult înjurăturile și au început să-l îndemne să bea toată apa până la fund, pentru ca în cele din urmă să moară și astfel să scape mai repede de chinul său. I-a cerut Părintelui Iosif să-i dea un ulcior, dar acesta l-a convins să se abțină și să nu asculte de gândurile demonice care îl ispiteau să se sinucidă. Monahul l-a ascultat și a evitat această ultimă capcană.
După Dumnezeiasca Liturghie de Duminică, l-am găsit stând liniștit într-un fotoliu. “Mă simt foarte bine, părinte”, mi-a spus el. “Fie ca Dumnezeu să vă răsplătească pentru toate lucrurile bune pe care le-ați făcut pentru mine”. M-am dus să mă odihnesc după privegherea de toată noaptea, gândindu-mă că după ce voi dormi îl voi vizita din nou pe muribund. Când m-am trezit, am aflat că clopotele sunaseră de o jumătate de oră. Monahul își predase sufletul lui Dumnezeu.
Cuviosul Efrem Filotheitul
