În Psalmul 137 răsună o durere sfântă: dorul de locul unde Dumnezeu Și‑a sălășluit slava, unde cerul a coborât peste Muntele Moria, iar Solomon, fiul lui David, a înălțat Templul asemenea unei inimi de piatră bătând neîncetat pentru cer. Cu rugă fierbinte, el a cerut ca privirea lui Dumnezeu să fie veghetoare asupra acestui loc ziua și noaptea, iar rugăciunile înălțate de acolo să fie mereu ascultate, primite, miluite. Nu era doar glasul unui rege, ci vibrația unei profeții: că Dumnezeu nu Se retrage niciodată din inima celor care Îl caută cu sinceritate arzătoare.
Însă caută la rugăciunea robului Tău și la cererea lui, Doamne Dumnezeul meu! Ascultă strigarea și rugăciunea lui cu care se roagă astăzi. Să‑ți fie ochii Tăi deschiși ziua și noaptea la templul acesta, la acest loc, pentru care Tu ai zis: „Numele Meu va fi acolo”; să asculți strigarea și rugăciunea cu care robul Tău se va ruga în locul acesta. Să asculți rugăciunea robului Tău și a poporului Tău, Israel, când ei se vor ruga în locul acesta; să asculți din locul șederii Tale cel din ceruri, să asculți și să miluiești. Când cineva va greși împotriva aproapelui său și i se va cere jurământ ca să jure și pentru jurământ ei vor veni înaintea jertfelnicului Tău la Templul acesta (III Regi 8, 28‑31).
Cuvintele acestea străbat veacurile și încă se aud, fremătând printre pietrele vechi ale Ierusalimului. Ele nu sunt doar litere, ci ecouri ale unui dialog veșnic dintre cer și pământ, un suspin de lumină urcat din lut și un răspuns coborât din slavă.
Niciun loc de pe fața pământului n‑a fost numit, visat, invocat ori cântat cu atâta putere. Ierusalimul nu trăiește doar în hărți sau în itinerariile pelerinilor moderni. El respiră în paginile Scripturii, în predici, în rugăciuni, în jurnale de călătorie, în lacrimi și în tăceri. Fiecare piatră de acolo păstrează o umbră de pas sfânt, fiecare colț de stradă șoptește o întâlnire între Dumnezeire și firea noastră fragilă.
Evident, despre Ierusalim nu putem vorbi doar ca despre un loc obișnuit către care se îndreaptă locuitorii de la o margine până la alta a pământului, pentru că Ierusalimul nu este doar o destinație turistică, ci o chemare a sufletului, care atrage inimile însetate de lumină și adevăr. Aici, geografia se îmbracă în veșmântul cerului, iar istoria devine Liturghie vie.
Acolo Dumnezeu S‑a făcut om, la plinirea vremii, S‑a arătat asemenea nouă, în afară de păcat, iar iubirea Lui fără margini S‑a manifestat mai ales în acest loc. Taina Întrupării nu este doar un eveniment istoric, ci o realitate vie care continuă să pulseze prin fiecare piatră a Ierusalimului, prin fiecare rază de lumină care cade pe cărările pe unde a umblat Domnul. Nu este iubire mai mare decât ca cineva să‑și pună viața pentru prietenii săi… Iar această iubire supremă nu s‑a manifestat abstract, ci în locuri concrete, în fața unor oameni ca și noi, transformând eternitatea în prezent și infinitul în apropiere.
Pe urmele acestor adevăruri de foc ne ridicăm privirea către cetatea unde Cuvântul S‑a făcut trup și a locuit între noi, iar ochii credinței noastre au zărit Slava Lui – slavă a Unuia născut din Tatăl, plin de Har și de Adevăr (Ioan 1, 14). Din această privire izvorăște nădejdea că Dumnezeu primește suspinul inimii noastre, că mâinile ridicate spre cer și tămâia rugăciunii, deși nevăzute de lume, ajung până la El, pătrunzând în adâncimi care scapă înțelegerii omenești.
Când ochii noștri privesc spre aceste locuri sfinte, nu vedem doar peisaje sau monumente, ci simțim cum rugăciunea noastră se îmbină cu rugăciunea veacurilor, cu suspinele Sfinților și cu lacrimile pocăinței care au udat acest pământ de‑a lungul timpului. Ierusalimul rămâne locul tainic unde Dumnezeu a privit pe parcursul istoriei nu doar spre ziduri sau ritualuri, ci spre oamenii care au știut să‑L caute dincolo de formă, cu inimă arzândă, care au înțeles, așa cum ne învață Părinții Bisericii, că, deși Ființa Lui este necuprinsă, El Se face cunoscut prin lucrările Sale – prin lumină, prin milă, prin iubirea care nu se retrage.
Ierusalimul este și un loc al inimilor aflate întotdeauna dincolo de ceea ce este din lumea aceasta. Pentru că, în Ierusalim, granițele dintre văzut și nevăzut se topesc, iar sufletul simte cum se înalță mai presus de greutățile pământești, aspirând către Ierusalimul ceresc, care îi așteaptă pe toți cei care iubesc Împărăția cea fără sfârșit.
Cei ce au ajuns în Cetatea Sfântă, fie că au rămas acolo întreaga lor viață, fie doar pentru câteva zile, nu au fost doar încântați de frumusețea locurilor ori de încărcătura istorică, ci au fost copleșiți de darul tainic al prezenței lui Dumnezeu – simțită, nu explicată; trăită, nu demonstrată. Este un dar ireductibil în cuvinte, care cheamă inima să nu mai plece cu totul niciodată de acolo.
Aceasta o mărturisesc pelerinii cu sufletul aprins de dorul lui Dumnezeu – cei care au ajuns și s‑au împărtășit, cu cutremur sfânt, din splendorile Ierusalimului. Mărturisirile lor nu sunt simple relatări, căci nu vin din memoria obișnuită, ci se nasc dintr‑un izvor adânc, din acel loc tainic al inimii unde se păstrează roadele întâlnirii cu sfințenia. Acolo, cuvintele se desprind de logica obișnuitului și curg ca o revelație – nu de la om, ci dintr‑o adâncime care depășește timpul și firea. Ele par împrumutate dintr‑o lume nevăzută și devin icoane vii ale trăirii mistice.
Ierusalimul nu se explică – se trăiește. Nu se învață – se primește. Și când este îmbrățișat cu inima deschisă, el nu lasă omul neschimbat.
Într‑atât de mult îl schimbă pe om, încât, cu ani în urmă, la o ședință a Sfântului Sinod, Arhiepiscopul Pimen al Sucevei – om cunoscut pentru asprimea cuvântului – a rostit graiuri care m‑au urmărit adeseori: „Cine a fost la Ierusalim este un mărturisitor”. Poate chiar a rostit cuvântul „martir” – nu știu sigur, dar sensul era acolo, dincolo de cuvinte, în ton, în privire…
Ierarhul era marcat de felurite amintiri, chiar dacă șederea sa la Locurile Sfinte a fost scurtă. Timpul nu se măsoară în zile când vorbim despre Ierusalim, ci în intensitatea transformării sufletești – o oră trăită cu adevărat acolo poate însemna mai mult decât ani întregi petrecuți în alte locuri. L‑am întrebat de câteva ori despre amintirile ce‑l legau de Cetatea Sfântă. A ajuns acolo ca pelerin, a rămas pentru vreo două luni și, în urma unor trăiri doar de el știute, a ales să se întoarcă. Această întoarcere nu a fost o plecare cu adevărat, ci mai degrabă o extindere a Ierusalimului în sufletul său – căci cine a gustat din dulceața acelui loc îl poartă pretutindeni cu el. Așa s‑a întâmplat când, într‑un moment neașteptat, a mărturisit din nou nu doar despre locul fizic, ci despre transformare, atingere, despre lumina pe care nu o poți uita.
Aceste gânduri se aștern ca o prefață firească înaintea evocării unui moment cu totul aparte: clipa în care l‑am însoțit la Ierusalim pe Părintele Teofil Anăstăsoaie (ales arhiereu cu titulatura Trotușanul). Să însoțești pe cineva la Ierusalim pentru prima dată înseamnă să fii martorul unei renașteri spirituale – să vezi cum o inimă se deschide către dimensiuni pe care nu le bănuia, să simți cum se naște un nou om în haina celui vechi.
După încheierea misiunii mele în „Cetatea Păcii” odată cu alegerea ca arhiereu (29 septembrie 2014), a urmat o perioadă de interimat care a durat câteva luni, până în ianuarie 2015, fiind numit în perioada respectivă locțiitor de Reprezentant al Patriarhiei Române pe lângă Patriarhia Ierusalimului. Cât de repede s‑au scurs anii și zilele de atunci!
După numirea arhimandritului Teofil, l‑am însoțit în vizite oficiale, prezentându‑l atât Patriarhului Ierusalimului, cât și Ambasadei României în Israel, dar și celor care, într‑un fel sau altul, erau legați de istoria și misiunea Așezămintelor românești din Țara Sfântă. Aceste prezentări nu erau simple formalități protocolare, ci încredințarea unei moșteniri spirituale, fiecare întâlnire reprezentând transmiterea unei părți din istoria românilor în Țara Sfântă, o istorie țesută din rugăciune, jertfă, credință, lacrimi și așteptări.
Sfios și întrebător la început, arhimandritul Teofil a petrecut o intensă perioadă de timp în mijlocul multor evenimente îndeobște cunoscute prin mass‑media, care, odată cu prezentarea din acele locuri, au făcut adeseori referire și la Reprezentanța Bisericii Ortodoxe Române din Ierusalim. Sfiala sa nu era doar timiditate firească, ci evlavia specifică sufletului care simte că pătrunde într‑un spațiu prea mare pentru măsura omenească, o teamă sfântă care îl cuprinde pe cel ce realizează că a fost chemat să slujească în locurile pe care au călcat picioarele Domnului.
Rememorez, cu o anumită nostalgie, clipa propriei mele instalări ca Superior al Așezămintelor, prin binecuvântarea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, transmisă cu bunăvoință de către Înaltpreasfințitul Nifon, Arhiepiscop al Târgoviștei, Mitropolit onorific și Exarh patriarhal. Bucuria și speranța pe care Înaltpreasfinția Sa mi le‑a încredințat la începutul slujirii au fost pentru mine un dar de neuitat – pe care l‑am evocat și retrăit, în oglindă, în momentul în care l‑am instalat la rândul meu pe Părintele Teofil, în Biserica Reprezentanței, cu aceeași încredere și cu mult optimism.
Sunt sigur că nădejdea (a se înțelege speranța) că Dumnezeu îi va fi aproape l‑a călăuzit prin toate situațiile pe care o astfel de ascultare le poate implica (multe dintre ele greu de gestionat), întrucât în Ierusalim dificultățile nu sunt doar obstacole administrative sau diplomatice, ci încercări duhovnicești care sculptează sufletul celui chemat să slujească acolo, transformându‑l într‑un vas mai potrivit pentru lucrarea dumnezeiască.
E drept că șirul anilor s‑a scurs foarte repede. Nu știu dacă pentru el în aceeași măsură ca și pentru ceilalți, dar cred că șederea la Ierusalim (mai lungă sau mai scurtă) este, înainte de toate, o mare experiență pentru un slujitor al Bisericii, care a avut privilegiul de a călca pe urmele Mântuitorului, de a fi, de atâtea ori, slujitor la Biserica Sfântului Mormânt, a Învierii, la Altarul de pe Golgota, la Betleem, Iordan, Tabor și în atâtea alte locuri sfinte.
Astfel de amintiri nu pot fi dobândite din cărți, nici înțelese pe deplin din relatările altora. Ele trebuie trăite – cu ființa întreagă. Sunt taine care se învață cu genunchii plecați, cu ochii înlăcrimați, cu sufletul copleșit de prezență. Sunt amintiri care nu se estompează, ci se adâncesc odată cu trecerea timpului. Ele nu se consumă prin rememorare, ci se îmbogățesc prin împărtășire, așa cum lumina nu se împuținează atunci când aprinde o altă flacără.
Ierusalimul este și locul în care slujitorul se face contemporan cu Avraam și cu Moise, cu Petru și cu Pavel, cu cei ce au fost și cei ce vor fi. În Liturghie, în rugăciune, timpul se topește, iar veșnicia pătrunde clipa. Astfel, pelerinul devine mărturisitor, iar slujitorul devine martor al unei istorii care se scrie nu doar în cărți, ci în duh.
Vlădica Teofil Anăstăsoaie este cu adevărat iubit de Dumnezeu! (În limba greacă, Teofil se definește „iubit de Dumnezeu”, dar poate fi tâlcuit prin extensie și ca „iubitor de Dumnezeu” – Filotei). Iar prin locul unde a fost chemat să slujească, această dublă semnificație se împlinește cu o limpezime cutremurătoare.
Chemat ca odinioară Ucenicii Mântuitorului, el a lăsat totul și a urmat – neștiind ce‑l așteaptă, prin ce va trece, pe cine va întâlni. Poate oameni drepți, poate potrivnici, poate necunoscuți și din unii, și din ceilalți… Dar a mers cu aceeași ardoare cu care cei de pe țărmul Ghenizaretului au lăsat mrejele și au urmat chemarea.
Preasfințitul Teofil nu se va întreba încotro va merge, nici nu va rosti cuvintele pe care altădată unul dintre Apostoli I le‑a spus Domnului: Iată, noi am lăsat toate și Ți‑am urmat Ție. Cu noi oare ce va fi? (Matei 19, 27). Pentru că în inima lui s‑a sădit certitudinea pe care o dobândesc doar cei care L‑au întâlnit cu adevărat pe Hristos – nu în cărți sau în discursuri, ci în tăcerea rugăciunii și în contemplarea locurilor pe unde El a umblat. Această certitudine nu se bazează pe garanții exterioare, ci pe experiența directă a iubirii nesfârșite a lui Dumnezeu, care nu dezamăgește niciodată.
Episcopul Teofil știe deja răspunsul: Adevărat zic vouă că voi cei ce Mi‑ați urmat Mie, la înnoirea lumii, când Fiul Omului va ședea pe tronul slavei Sale, veți ședea și voi pe douăsprezece tronuri, judecând cele douăsprezece seminții ale lui Israel. Și oricine a lăsat case sau frați, sau surori, sau tată, sau mamă, sau femeie, sau copii, sau țarine, pentru numele Meu, înmulțit va lua înapoi și va moșteni viața veșnică. Și mulți dintâi vor fi pe urmă, și cei de pe urmă vor fi întâi. (Matei 19, 28‑30).
Aceste cuvinte ale Domnului nu sunt doar o promisiune de viitor, ci o realitate pe care o trăiește încă de pe acum – căci cine slujește în locurile unde a pășit Hristos simte cum veșnicia se întretaie cu timpul, cum răsplata cerească începe să se reverse încă din această viață, prefăcând orice jertfă în bucurie și orice renunțare în îmbogățire spirituală.
Și iată că acum, când Bunul Dumnezeu l‑a rânduit pentru slujirea arhierească, sunt încredințat că anii petrecuți în Ierusalim au fost mai mult decât o simplă slujire – au fost o pregătire tainică pentru această înaltă chemare. Fiecare pas al său pe drumurile sfinte, fiecare slujbă săvârșită la Golgota, fiecare rugăciune rostită lângă Mormântul Învierii au fost, de fapt, trepte spre acest moment al împlinirii.
Nu este întâmplare. Este lucrare dumnezeiască…
† Timotei Prahoveanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Bucureştilor
Sursa: http://ziarullumina.ro.
