Fiecare loc de pe acest pământ nu este doar un spațiu gol, o cantitate de materie amorfă, ci este totdeauna însoțit cu un anumit duh și posedă o anumită amprentă nonmaterială, distinctă față de altele. Observi acest lucru, simplu, intrând în casa cuiva. De-a lungul vieții ai ocazia să intri în suficient de multe case, încât să observi, nu fără uimire, că atmosfera generală, amprenta spirituală, nevăzută, dar simțită foarte pregnant cu mintea, este diferită în fiecare dintre acestea. Nici una nu este identică cu alta. Viața locuitorilor acelei case se imprimă nevăzut în zidurile ei, în atmosfera ei, și-i conferă acel duh specific. Și nu socotesc că aș exagera dacă voi afirma că și fiecare cămară a unei case are un duh aparte, întrucât este pecetluită cu duhul celui ce locuiește sau a locuit într-o anume încăpere. Iar acest ceva nevăzut, dar prezent, duhul, este îndată simțit de vizitatorul ocazional fie într-un mod plăcut, fie, dimpotrivă, respingător, analog cu duhul celui care a locuit în acel loc. Sfântul Munte Athos este unul dintre locurile din această lume care posedă o încărcătură specială. Dacă-l străbați fără grabă, oriunde ai păși descoperi un duh bun.
Deși pe Muntele Athos există multe mănăstiri cu duhuri aparte, toate sunt frumoase, plăcute, odihnitoare pentru sufletul pelerinului ostenit de prea sufocanta și prea zbuciumata civilizație modernă. Iar aceasta, întrucât spațiul Sfântului Munte este unul impregnat de buna-mireasmă a sfințeniei, mai exact spus de strădania nenumăraților nevoitori care s-au sfințit în acest topos. Iar pentru dragostea și efortul de a merge în Athos, omului îi este dat să simtă mireasma lui specifică, care este totodată și un neprețuit dar.
Transmiterea
Astfel, pelerinul care are ocazia să poposească în Athos se împărtășește sau cel puțin gustă și el din amprenta spirituală particulară a acestui spațiu binecuvântat. Acesta este minunatul dar al locului, oferit oricui peregrinează pe cărările Muntelui, care este nu numai retras față de lume, ci și de istoria cotidiană a lumii, în ciuda prezenței unor elemente de civilizație, chiar dintre cele moderne. Pășind în Munte observi, totuși, că aceste elemente de civilizație nu sunt deloc reprezentative, ci sunt doar ceea ce sunt: niște simple mijloace. Și simți acest lucru, mai cu seamă după câteva zile de pelerinaj, când sentimentul bunei rânduieli a lucrurilor te cuprinde spontan, dincolo de vederea fragmentară a peisajului, a construcțiilor și a tehnicii. Acesta este momentul când te integrezi în atmosfera particulară a Sfântului Munte.
Firescul
Am mai scris și cu o altă ocazie despre darurile de care se poate bucura „cel ce urcă Muntele”. Aș dori acum să adaug încă ceva, pe cât de simplu, pe atât de anevoios de descris în cuvinte, anume: firescul vieții! Ieșind din agitația cotidiană și bătând cărările Muntelui, făptura civilizată – care este omul – începe treptat să-și vină în fire, adică i se dă deoparte vălul hipnotic al lumescului și vede deodată foarte limpede starea firească a lucrurilor și a vieții, neinfluențat de vreo modă sau de schimbările rapide și iraționale ale mentalității moderne. În Athos ai privilegiul de a vedea lucrurile așa cum sunt ele în realitate, în firea lor; ai ocazia să vezi, în principal, că armonia sădită de Ziditor în lume este lucrul cel mai frumos din câte există, nu pentru că neapărat s-ar subscrie unei estetici, ci numai pentru că este firească, așadar, pentru că exprimă normalitatea lucrurilor. Aici, în acest spațiu, o eventuală pată artificială de culoare, adică meșteșugită estetic de om, nu are decât valoarea unei simple pete de culoare… și nimic mai mult! Aici se vede limpede că artificialul nu poate birui firescul. Iar aceasta se întâmplă fără efort, fără constrângere, fără o publicitate în acest sens. Un fapt ce, cu siguranță, ar putea să pară de necrezut unei lumi în care distincția între firesc și nefiresc nu mai funcționează, ba chiar nici nu mai este sesizată.
Virtutea
Însă, după cum am spus mai sus, darul vederii firescului este un dar exclusiv al locului. Odată cu plecarea din Munte, acest dar se estompează, până ce dispare cu totul. Însă, de-acum, îndepărtându-ne de Athos, s-ar cuveni să luăm firescul, normalitatea, ca pe un deziderat, ca pe o țintă, care, pentru a fi atinsă, reclamă o reală nevoință ascetică.
Este, totuși, demn de remarcat că în acest punct subzistă un paradox, aș zice definitoriu pentru Creștinism. Spre pildă, în gândirea Sfinților Părinți, nu ceea ce este simplu firesc, natural, intră în veșnicie, ci doar firea împletită cu harul; aceasta este de altfel ceea ce în textele ascetice poartă numele de virtute: nevoința de a depăși firea legată de lumea căzută, de mentalitatea lumească, prin împărtășirea de lucrarea dumnezeiască a harului celui mai presus de lume.
Așadar, plecând din Munte și pierzând înțelegerea simplă a stării firești a lucrurilor, în chip paradoxal la o primă vedere, strădania pentru păstrarea firescului în lume devine ea însăși o virtute. Aceasta întrucât în efortul de a conserva firescul există acum o evidentă depășire a lumii, a cugetului lumesc distrugător al firii și, de asemenea, o încercare de recuperare a acelei frumoase armonii a lumii și a omului însuși, așa cum au fost create la început.
Aceasta socotesc că și este rațiunea pentru care, totdeauna, cel ce s-a întors de pe Munte în lume nu mai este identic în înțelegerea lucrurilor cu cel ce venise anterior din lume. Prin urmare, avem aici o formă tainică de înnoire duhovnicească, absolut necesară celui ce dorește să-și păstreze identitatea de credință și să nu se lase ademenit de modele și modelele profane ale lumii contemporane.
Nicușor Deciu
Sursa: http://ziarullumina.ro.
