O profeție a lui Dostoievski

Preot Constantin Sturzu

Anul acesta, 2021, trebuia dedicat și în România scriitorului rus Fiodor Mihailovici Dostoievski. S-au împlinit 200 de ani de la nașterea sa (11 noiembrie 1821) și 140 de ani de la trecerea la cele veșnice (pe 9 februarie 1881). Nu a fost așa, probabil din pricina pandemiei care ne acaparează practic toată atenția. Sau poate dintr-o exagerată prudență față de tot ceea ce vine din spațiul rusesc. Andrei Pleșu, în prefața la volumul „Sensul creației” al lui Berdiaev, rememorează un episod relevant pentru situația în cauză: „Îmi amintesc de un febril – și caracteristic – discurs antirusesc al lui Petre Țuțea: «N-au ce căuta în Europa; niște asiatici care aspiră inutil la civilizație». «Bine, dle Țuțea, dar Dostoievski?» a obiectat cineva. Bătrânul a aruncat, pieziș, o privire nemulțumită și a decretat scurt: «Era neamț! » – O încercare disperată de a torpila evidențele, fie și printr-un delirant abuz de autoritate…” (1).

Mircea Eliade constată că, în mod oarecum surprinzător, având în vedere traseul literaturii europene de până la el, la Dostoievski „omul ajunge pentru întâia oară victima propriului său destin, fără drama dragostei, fără agentul de suferință și de beatitudine care a fost întotdeauna, în literatura europeană, femeia. De aceea, dintr-un anumit punct de vedere, Dostoievski poate fi considerat ca făcând parte din literatura extra-laică, din literatura ascetică europeană. Personajele lui: oameni care suferă direct, nemijlocit, care cunosc neantul sau abisurile existenței prin simpla lor trăire, nu prin dragoste, prin trăirea împreună” (2). Suferința nu poate fi biruită decât prin Cruce, nicidecum prin abordări raționale antropocentrice. Rațional a fost și Petru, când a vrut să-L convingă pe Hristos să refuze Jertfa: „Fie-Ți milă de Tine să nu Ți se întâmple Ție aceasta”, nepricepând că se făcea atunci purtătorul de cuvânt al satanei (cf. Matei 16, 21-23).

Filosoful rus Nikolai Berdiaev a fost, poate, cel mai cunoscut promotor și comentator al ideilor lui Dostoievski. El inventariază câteva „modalităţi de revoltă împotriva dictaturii raţiunii. Astfel, Joseph de Maistre era dispus să adopte drept criteriu al adevărului absurdul. Kierkegaard era gata să-l vadă în disperare. Dostoievski lega cunoaşterea adevărului de suferinţă” (3). Sigur, e foarte dificil de transpus în practică o astfel de concepție. După cum e greu de înțeles profunzimea acelei spuse a lui Dostoievski conform căreia, dacă de o parte ar fi adevărul și de cealaltă Hristos, ar fi mai bine să renunți la adevăr și să mergi după Hristos. Mintea nu poate pricepe astfel de atitudini, doar în Duh se pot discerne. Credința creștină nu are nimic irațional în ea, nu duce vreo luptă împotriva rațiunii, ci o transcende. Este suprarațională.

Despre alegeri „raționale” și despre adevărata libertate, Dostoievski ne vorbește în romanul „Frații Karamazov”, care conține un adevărat testament spiritual al său, sub numele de „Legenda Marelui Inchizitor”. Ea „sintetizează toate ideile religioase ale lui Dostoievski și face bilanțul viziunii sale fulgurante. Cadrele istorice ale Legendei nu sunt decât un semn convențional, cu scopul de a semnala realitățile transcendente ale istoriei. Legenda nu se raportează la Evul Mediu, ci la istoria de mâine” (4). Dimensiunea profetică a Legendei l-a preocupat în mare măsură și a influențat decisiv metafizica eshatologică a lui Nikolai Berdiaev. În textele sale, filosoful rus notează cu durere cum oamenii, ispitiți de împărăția pământească, ce proclamă despărțirea vieții lumii de sensul lumii, nu mai au nevoie de adevărul obiectiv, etern. Ei vor să cunoască numai legile prin care pietrele se prefac în pâini, prin care se produc miracolele tehnicii. Nici de libertate nu au nevoie, ci doar de fericire și de satisfacție. Nici de iubire nu mai e nevoie, întrucât pot fi siliți cu forța la o coexistență socială.

Principalele trăsături ale Marelui Inchizitor, în viziunea lui Berdiaev, sunt: refuzul libertății în numele fericirii oamenilor și refuzul lui Dumnezeu în numele omenirii. Marele Inchizitor detestă faptul că Hristos nu doar iubește omul, ci îl și respectă, afirmă demnitatea omului, îi recunoaște capacitatea de a atinge veșnicia, nu îi dorește o fericire jalnică, umilitoare. Marele Inchizitor își arogă, pentru el și pentru ciracii lui, meritul de a fi sugrumat, în sfârșit, libertatea. Profetic, acesta este unul dintre principalele semne ale apropierii sfârșitului lumii. Ne vom putea înspăimânta atunci sau ne vom putea bucura de faptul că totul va culmina cu A Doua Venire a Domnului, Care va pune capăt suferinței și ne va elibera definitiv de sub orice fel de jug și strâmtorare.

NOTE:
(1) Nikolai Berdiaev, „Sensul creației”, Humanitas, București, 1992, p. 5.

(2) Mircea Eliade, „Drumul spre centru”, Editura Univers, București, 1991, p. 138.

(3) Nikolai Berdiaev, „Adevăr şi revelaţie”, Editura de Vest, Timişoara, 1993, p. 40.

(4) Paul Evdokimov, „Hristos în gândirea rusă”, Editura Symbol, București, 2001, p. 115.

Total
108
Shares
Previous Post

Astăzi începem pelerinajul către bucuria Betleemului

Next Post

Evanghelia zilei (Luca 9, 23-27)

Related Posts