„Căci flămând am fost şi Mi-aţi dat să mănânc; însetat am fost şi Mi-aţi dat să beau; străin am fost şi M-aţi primit; Gol am fost şi M-aţi îmbrăcat; bolnav am fost şi M-aţi cercetat; în temniţă am fost şi aţi venit la Mine”[1].
Vara trecută așteptam trennul în gara unui mic sătuc. Acolo, așa cum stăteam, văd o bătrânică de la țară, ce locuia aproape de calea ferată. M-am apropiat de ea. Chipul ei, deși îmbătrânit, strălucea cu o lumină tainică, așa cum se întâmplă la oamenii duhovnicești. Și o întreb:
– Pe cine aștepți, soro?
– Ei, pe cine trimite Hristos.
În continuarea dialogului pe care l-am avut, am înțeles că se petreceau următoarele:
În fiecare zi această bătrânică venea în gară ca să vadă dacă există vreun călător sărac, ce avea nevoie de un acoperiș și de hrană. Și când găsea pe cineva, îl primea cu bucurie. Și-l găzduia în casa ei, ca și pe unul ce era trimis de Hristos. (Casa ei era l un kilometru depărtare de calea ferată). Mi-am dat seama și că în fiecare zi citea Sfânta Scriptură și mergea la slujbele Bisericii. De asemenea, postea și se silea să păzească toate poruncile lui Dumnezeu.
Nu era aceasta o mică sfântă?
La sfârșitul discuției am mers să o laud pentru râvna ei de a lucre într-o asemenea măsură virtutea evanghelică a iubirii de străini. Nu m-a lăsat însă să termin. Și mi-a spus următoarele cuvinte:
– Nu cumva și noi, părinte, suntem găzduiți în această lume, în fiecare zi și în toată viața noastră?
Și în timp ce zicea acestea, chipul ei a strălucit și mai mult.
O, suflete milostive și de aur a poporului nostrum! De multe ori mă rușinez să mă numesc învățător al lui Dumnezeu. Dimpotrivă, nu m-aș rușina dacă m-ați numi ucenic al poporului nostru!
Din Epistolele Sfântului Nicolae Velimirovici
[1] Matei 25, 35-36.
