Preot Ioan Istrati
Trăim într-o lume în schimbare. Peste tot viață, moarte, trecut, îmbătrânire, generații, treceri de la o etapă la alta. Oamenii devin ceea ce părinții lor au fost, copiii ajung tineri și apoi adulți, bătrânii se prefac în pământ și suflete, peste tot spectrul morții neîndurătoare bântuie stăruitor.
Asta e însă de când lumea și pământul. Dar stilul nostru de viață accentuează schimbarea și trecerea într-un așa hal, încât uneori, dacă avem urechile inimii ciulite, acest dans al vremelniciei devine dureros, pătrunde în sufletul nemuritor și contaminează cu neființă temeliile veșnice ale inimii.
Să ne închipuim cum era o zi de muncă în lumea Sfântului Ioan Gură de Aur, omul care a scris cărți cât zece oameni și tâlcuiri de pătruns cât pentru o veșnicie. Imaginați-vă o lume fără niciun zgomot mecanic, fără mașini, fără becuri, în care întunericul adânc al nopții nu era străpuns decât de vreun opaiț aplecat asupra Scripturii grele din piele de oaie sau de vreo copită de cal lovindu-se de pietrele din caldarâm. O lume fără televizor, internet, telefon mobil, facebook, fără trenuri, alarme, în care scrâșnetul materiei automatizate pur și simplu nu se aude deloc. O lume wireless, adică fără fire, fără beepuri, fără leduri, dar plină de har, de zumzet de albină și de lumină de stele. O lume fără avioane pe cer, dar plină de păsări.
O zi care începea devreme, fără deșteptător, dar cu vestire de cocoși, o lume cu Dumnezeiasca Liturghie, cântată domol, dăruitoare de odihnă, fără microfoane și difuzoare, dar cu voci pornind din piepturi pline de aerul tare al înălțimilor. Îmi aduc aminte că pe vremea când eram prin Athos, bătrânul sfânt Dionisie de la Colciu îmi povestea șoptit cum marele Nectarie protopsaltul, atunci când cânta, în fața lui se crea un suflu puternic de aer, un curent plin de armonie melodică bizantină, ce deștepta din morți până și moaștele aghiorite.
Revenind la o zi din viața Sfântului Ioan, după cereasca Împărtășire din Trupul lui Hristos, câteva mii de oameni flămânzi, strânși în jurul Bisericii, se ospătau alene din bunătățile strânse de predica mustrătoare a marelui antiohian.
Apoi ziua continua cu studiu, multă scriere, tâlcuiri, epistole trimise azi și care ajungeau într-un an în colțurile Imperiului, povățuiri ieraticești, discuții cu preoții eparhiei, multă multă rugăciune, cele șapte laude la Biserică, pravilă și apoi studiu de noapte în lumina lămpii și somn pe un scăunel sau pe un pat de scândură.
Pe vremea aceea, oamenii nu aveau camera lor, ci o singură cameră care era deopotrivă living, sufragerie, bucătărie, dormitor, așa că împărțeau frățește totul, de la strachina de mâncare până la plânsul bebelușului în miez de noapte. Călugărul însă avea chilia lui, plină de lumina rugăciunii și a smereniei.
Ceea ce spun acum mai poate fi experiat, desigur infinitezimal, atunci când venim la o mănăstire izolată, intrăm în taina ei de rugăciune și de liniștire pentru mai multă vreme, și apoi ne întoarcem în zumzetul orașului. Același lucru mi s-a întâmplat și mie. După vreo două luni petrecute în Sfântul Munte, vacanța de vară apropiindu-se de obștescul sfârșit, a trebuit să iau din nou calea lumii, din Kareia spre Daphne, Ouranopolis și Tessalonic. Aici, orașul mi-a părut îngrozitor de zgomotos – deși este un oraș liniștit în comparație cu altele. Peste tot senzația acută era de vorbire fără rost, de singurătate afișată în urlete, oamenii își strigau neființa, gesticulau pe stradă, erau vocali fără folos. Mă dureau urechile de atâta zgomot și, pentru câteva zile, până m-am obișnuit, migrena a fost mereu cu mine.
Acestea fiind spuse, vedem acum ce diferență enormă de trăire, ce prăpastie între felul nostru de a fi și cel patristic. Cât zgomot pentru nimic aici, în veacul 21, ce urlet al pământului stors de vlagă, câtă inutilitate obositoare revărsată pe ecrane și în inimi, având aparența de ființă. Zgomotul de sudură, de fai sau de drujbă, glasul roților de fier, motoarele puse la treabă, toate acestea sunt ca un strigăt de durere al materiei, împovărată de neființa păcatului omenesc și rușinată de obsesia omului de a o adora fără motiv.
Soluția pentru reîntoarcerea la adevărata ființă nu este scurtcircuitarea tuturor legăturilor tehnologice ale umanității. Este ascultarea mai atentă la glasul pământului, trăirea mai profundă a tainei vieții, întoarcerea la țară (după povața Sfântului Paisie Aghioritul), învățarea vechilor obiceiuri întemeietoare de suflet, stăruirea în Biserică și privirea mai adâncă la această minune a vieții pe care Dumnezeu o revarsă necontenit peste noi, pentru a simți iubirea lui cea fără de hotar.
