Preot Ioan Istrati
Vine o doamnă ca la 50 și ceva de ani la mine la Biserică. E văduvă. Mă știe de pe Facebook.
Zice: părinte, sunteți altfel decât pe telefon.
Zic: cum altfel?
Ea: mai viu.
Îmi povestește că de 4 ani suferă cumplit de depresie. Un an n-a ieșit din casă. Îi era frică de prezența, de privirile scrutătoare ale oamenilor. I se părea că e urâtă, că e diformă. Orice râs al unui necunoscut credea că e o batjocură la adresa ei. Îi era frică să se uite în oglindă.
Plânge.
– Părinte, am spart toate oglinzile din casă. Singurătatea mă doare cumplit, dar nu pot suporta nici prezența oamenilor. Oamenii mă dor, părinte. Sunt răi și vicleni și râzători și nemernici. Le place să te calce în picioare.
De patru ani nu s-a spovedit. I-a fost frică și rușine.
– Doamnă, zic, sufletul e ca o grădină. Dacă 4 ani nu o îngrijești, buruienile sufocă și omoară toate florile. Ba mai mult, se cuibăresc și niscaiva vipere, dracii, care amenință cu moartea pe oricine.
Femeia dă din cap a aprobare.
Continui:
– Avem nevoie de Hristos ca de aer, în fiecare clipă. Altfel ne sufocăm. Trebuie să primim mereu Sângele Lui din Euharistie, altfel moartea sapă în noi șanțuri și cazemate uriașe. Fără Dumnezeu murim înainte de moarte, devenim țărână și locaș al demonilor.
Femeia privește în gol, pierdută. Deja e prea mult pentru ea.
Îi zic dezlegarea de păcate. Dintr-un instinct, mă așez în genunchi lângă ea și o îmbrățișez. Face ochii mari. Izbucnește în lacrimi.
– Părinte, nimeni nu m-a mai cuprins în brațe de ani de zile.
Zic:
– Dumnezeu vă iubește atât de mult, încât a murit pe Cruce pentru dumneavoastră, iar acum suferă infinit de dor. Trebuie să reîncepeți să vă rugați. Să vorbiți neîncetat cu El. Să Îi cereți sfatul în toate. Să priviți și să gustați frumusețea lumii.
Îi dau canon solid de rugăciune, de post și de milostenie.
Femeia pleacă, se întoarce de la ușă.
– Părinte, parcă zbor.
O binecuvântez încă o dată.
Ce minune de Dumnezeu avem, care a murit și înviază veșnic în noi.
