Să strigăm, să-L rugăm pe Dumnezeu pentru noi și pentru morții noștri, și să știți că morții noștri, când ne rugăm neîncetat, se apropie tot mai mult de Dumnezeu și ajung în cele din urmă în slavă, câtă vreme nu o refuză.
În fiecare sâmbătă, la mănăstiri, se săvârșesc două Liturghii. Una e în katholikon și cealaltă în cimitir. În fiecare sâmbătă, mănăstirea citește foarte multe nume de adormiți, cerând de la Dumnezeu să-i așeze în slava Lui. În toate mănăstirile se face, sâmbătă de sâmbătă, panihidă pentru cei adormiți.
Un ieromonah citea într-o zi o mulțime de nume și, obosind, s-a întrebat: „Oare se mântuiesc cei pe care îi pomenesc? Simt ei ceva? Oare Cerul simte că eu mă rog acum pentru cei care au plecat de pe pământul văzut? Sunt ajutați oare cei morți?”.
În acel moment, fiind obosit, s-a sprijinit de strana sa, și-a închis puțin ochii și, între somn și veghe, într-o stare de priveghere a minții, dar și de oboseală a trupului, și-a ridicat ochii în sus și vede…vede…oh, oh! Ce se petrece acolo? Nenumărate duhuri ale celor adormiți și, împreună cu ele, și Sfinții, și Îngerii. Iar înaintea Tronului lui Hristos stătea, cu preafrumoasa ei haină, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu chipul ei luminos arăta către duhuri, Îl privea pe Hristos și spunea: „Fiul meu și Dumnezeul meu, eu mijlocesc pentru toți aceștia! Primește glasurile Sfintei Tale Biserici!” Și atunci monahul a auzit cum toți morții au început să cânte: „Născătoare de Dumnezeu, Fecioară, bucură-te, ceea ce ești plină de har,(…), că ai născut pe Mântuitorul sufletelor noastre”.
Extras din Tâlcuiri și cateheze – Arhimandritul Emilianos Simonopetritul, Editura Sfântul Nectarie.
