– Părinte, dacă cineva n-a gustat bucuria jertfei, cum poate ajunge la jertfă?
– Dacă se pune în locul celuilalt. Când eram în armată, adesea locul de tragere era plin cu apă; bateriile la aparatul de transmisie trebuiau schimbate şi aceasta era foarte greu, pentru că linia era încărcată. Eram ud până la mijloc, mantaua era leoarcă. Însă preferam să fac singur treaba aceasta ca să nu se chinuie alţii. Şi mă bucuram că o făceam. Comandantul îmi spunea: „Când faci tu treaba sunt liniştit, dar mi-e milă de tine. Spune şi altuia să meargă”. „Nicidecum, aceasta mă bucură, domnule comandant”, îi spuneam. În companie mai era un transmisionist, dar în incursiuni nu-l lăsam să care nici bateria, nici aparatul de transmisie, deşi erau grele, ca să nu se primejduiască. Acela mă ruga: „De ce nu mi le dai şi mie?”. „Tu ai femeie şi copii”, îi spuneam. „Dacă te omoară pe tine, voi da răspuns lui Dumnezeu”. Şi astfel Dumnezeu ne-a păzit pe amândoi şi n-a îngăduit să murim nici eu, nici el.
Pentru un om sensibil este mai de preferat să moară din dragoste, ca să-l protejeze pe aproapele său, decât să stea nepăsător sau să-i fie frică şi după aceea să fie înjunghiat mereu de conştiinţa sa toată viaţa. Odată, în timpul războiului răzvrătiţilor, atunci, în timpul incursiunilor, răzvrătiţii ne încercuiseră în afara unui sat şi militarii voiau să arunce sorţi, cine să meargă în sat pentru provizii. „Voi merge eu”, am spus. Dacă ar fi mers cineva fără experienţă sau neatent, se poate să-l fi omorât şi după aceea aş fi avut remuşcări. „Mai bine să mor eu”, m-am gândit, „în loc să moară altul şi apoi să mă omoare pe mine conştiinţa mea în toată viaţa. Cum voi suferi după aceea? Conştiinţa îmi va spune: «Îl puteai salva. De ce nu l-ai salvat?»”. Posteam şi eram flămând.., dar să trecem peste aceasta. Atunci şi comandantul îmi spune: „Şi eu prefer să mergi tu, căci prinzi şi păsările din zbor, dar să mănânci, ca să prinzi putere”. Am luat arma şi am pornit. Răzvrătiţii m-au luat drept unul de-al lor şi m-au lăsat să trec. Am mers în sat, am urcat într-o casă cu etaj. O bătrână ce locuia acolo mi-a dat provizii şi m-am întors înapoi la companie.
Atunci, iarna, în zăpadă am simţit cea mai mare bucurie. Mi-aduc aminte că m-am trezit într-o noapte, pe când ceilalţi dormeau. Zăpada acoperise corturile. Mă duc, iau aparatul de transmisie, îi scot zăpada din găuri şi văd că funcţiona. Alerg la comandant şi-i spun aceasta. În noaptea aceea am scos cu cazmaua din zăpadă 26 de îngheţaţi.
Eu n-am făcut nimic pentru Hristos. Dacă 10% din cele ce le-am făcut în armată le-aş fi făcut pentru Hristos, acum aş fi făcut minuni! De aceea, mai târziu, când am devenit călugăr spuneam: „În armată atâta m-am chinuit pentru Patrie, dar acum ce fac pentru Hristos?”. Adică faţă de greutăţile pe care le-am îndurat în armată, în călugărie mă simţeam a fi ca un fiu de împărat – indiferent dacă aveam sau nu posmag. Pentru că în incursiuni ştii ce post făceam? Mâncam zăpadă. Ceilalţi alergau şi aflau câte ceva de mâncare. Eu însă cu aparatul de transmisie în spate nu mă puteam mişca. Odată, treisprezece zile n-am mâncat. Numai o pâine militară şi o jumătate de hering ne-au împărţit. Apă beam din ur mele animalelor. Şi nici nu era curată, de ploaie, ci cu nămol. Odată am băut o… portocaladă! Eram sleit de sete. Am văzut o urmă de animal plină de apă verde şi am băut, am băut… După aceea în călugărie şi gângănii să fi avut apa, mi se părea o mare binecuvântare. Cel puţin semăna cu apa.
Odată, într-o după-amiază s-a tăiat linia telefonică. Era decembrie 1948. Zăpada era mare. La ora 4 după-amiază vine ordin să mergem în sat, la două ore distanţă, să reparăm linia şi apoi să ne întoarcem iarăşi la cazarmă. Dar ziua nu mai avea nici două ore de lumină. Iar militarii erau morţi de oboseală şi nu aveau curaj să pornească. Şi unde să afli linia cu atâta zăpadă!
– Nu ştiaţi, Părinte, drumul şi unde era linia?
– Drumul îl ştiam cam pe unde este, dar ne-ar fi prins noaptea. În sfârşit, mi-au dat o grupă şi am pornit. La început, în cazarmă, am deschis drumul cu lopata aruncând zăpada, ca să-l mulţumim pe comandant. După aceea spun: „Să mergem, pentru că trebuie să ne şi întoarcem”. Mergeam eu înainte, deoarece ceilalţi cârteau mereu. „Grecia nu moare niciodată, ci murim noi”, îmi spuneau. Şi repetau mereu aceleaşi cuvinte. Înaintam, mă afundam în zăpadă, mă trăgeau afară; iarăşi mă afundam, şi iarăşi mă scoteau. Aveam şi o sabie pe care o înfigeam în pământ ca să cercetez terenul. Trebuia să controlez mereu. Mergeam înainte. „Înaintaţi! le spuneam. Pe aici nu trec animale ca să rupă firul. Numai în gropi, unde firul este în aer, acolo să controlăm”. În cele din urmă am ajuns la un sat care avea terase şi, fiindcă vântul viscolise zăpada, nu distingeai nimic. Când am ajuns la terase, am căzut în adâncul unui troian. Ceilalţi s-au trudit mult până ce m-au scos. Apoi, încet-încet cu toţii am coborât de pe o terasă pe alta – nu mă întreba cum! –, iar seara târziu am ajuns în sat. În nişte gropi am aflat firul rupt, l-am legat şi am putut comunica cu căpitanul. „Să vă întoarceţi”, ne-a spus căpitanul. Dar cum să ne întoarcem? În afară de faptul că era noapte, cum să urcăm terasele? Le coborâsem de-a rostogolul. Unde să afli drumul? „Dar cum să ne întoarcem acum pe un asemenea urcuş? – îi spun. La coborâre… în sfârşit, am coborât! Să ne întoarcem mâine dimineaţă prin cealaltă parte a satului, ocolindu-l”. „Nimic”, spune căpitanul, „în seara aceasta”. Din fericire l-a auzit un aghiotant pe căpitan şi l-a rugat să ne lase să rămânem noaptea aceea în sat. Astfel am rămas. La o casă ne-au dat două-trei cergi[1] şi deoarece mă lovise o durere în spate – căci aşa cum mergeam înainte şi deschideam cărarea în zăpadă, devenisem tot lac de transpiraţie – celorlalţi le-a fost milă de mine, căci într-un fel eu am tras greul, fiind cel care mersesem înainte, şi m-au pus la mijloc ca să mă încălzesc. Atunci am mâncat numai o bucată de pâine militară. Dar în toată viaţa mea nu-mi aduc aminte să fi simţit o bucurie mai mare.
Am fost nevoit să vă spun acestea, ca să înţelegeţi ce înseamnă jertfa. Nu v-am spus toate acestea ca să mă aplaudaţi, ci ca să înţelegeţi de unde iese bucuria duhovnicească. La Biroul de Transmisiuni unul îmi spunea minciuni: „Vine tatăl meu şi trebuie să mă duc să-l văd. Te rog, stai puţin în locul meu!”. Altul: „A venit sora mea”. Şi nici măcar nu-i era soră. Un altul, oarecare, îmi spunea altceva, iar eu stăteam mereu în post pentru unul şi pentru altul şi mă jertfeam. Acolo măturam, făceam curăţenie, deoarece în compania de Transmisiuni, era interzisă intrarea altora. Nici măcar vreun ofiţer de la altă companie nu putea intra înăuntru, pentru că era vreme de război. Nu puteam lua femeie să facă curăţenie. Luam aşadar mătura şi curăţam peste tot. Acolo am învăţat să mătur. „Aici este o slujire”, îmi spuneam; „este într-un anumit mod un loc sfinţit, nu este frumos să fie neorânduială”. Nu aveam obligaţia să mătur şi nici nu ştiam să mătur. Nu cumva pusesem vreodată mâna pe mătură acasă? Chiar de aş fi vrut s-o iau, sora mea m-ar fi omorât în bătaie cu ea. Ceilalţi îmi spuneau „femeie de serviciu” sau „veşnica victimă”. Dar eu nu luam în seamă vorbele lor şi nici nu făceam acestea ca să aud vreun „mulţumesc”. Ci le făceam de la mine, pentru că le simţeam ca pe o necesitate şi mă bucuram.
– Părinte, nu vă veneau deloc gânduri de-a stânga? Nu spuneaţi de pildă: „Celălalt se plimbă, nu se duce să-şi vadă sora”.
– Nu, nu-mi trecea prin minte niciun gând de acest fel. Din clipa când celălalt îmi spunea: „Te rog, dacă poţi, stai puţin”, primeam fără să murmur. Altul îmi cerea bani şi-mi spunea că îi trebuie, chipurile, pentru copiii lui, dar el nu numai că nu-i trimitea la copii, ci cerea şi de la femeia lui bani, ca să cheltuiască pentru sine. Ai înţeles? Nici nu făceam acestea ca să-mi spună „bravo”, ci o simţeam ca o nevoie. Fiindcă nu ieşeam afară, ceilalţi profitau de aceasta şi lăsau în seama mea toată treaba. Făceam toate treburile din companie. Şi mai erau şi o grămadă de semnale de transmisiuni. Toate staţiile sunau mereu. Devenisem o ruină. O perioadă de timp am avut mereu 39° temperatură, dar n-am spus nimănui nimic. Odată am căzut jos din cauza suprasolicitării. Am leşinat, iar ei m-au aruncat pe o targă. „Haide, Benedicte[2]”, îi auzeam spunând, „să mergem cu targa la reparaţie capitală, acolo unde se repară maşinile stricate!”. Şi m-au dus la spital, iar acolo m-au lăsat părăsit. Cine să-mi dea vreo atenţie? Toţi căutau de răniţi. Simţeam însă o bucurie, acea bucurie ce izvorăşte din jertfă. Pentru că odihna mea se naşte atunci când îl odihnesc pe celălalt.
[1] Cergă = pătură groasă de lână.
[2] Benedict se numea predicatorul acelui ţinut, iar camarazii stareţului îl numeau „Benedict” atunci când voiau să râdă de el.
Extras din Trezire duhovnicească– Cuviosul Paisie Aghioritul, Editura Evanghelismos, 2012.
