Fiecare om nou-născut este o oglindă nouă a lui Dumnezeu, puţin aburită de păcatul neascultării. Acea puţină brumă de pe sufletul omului nou-născut este închipuită de feluritele înclinaţii rele ale omului, deoarece păcatul neascultării de Dumnezeu se află înfăţişat în toate celelalte păcate, obiceiuri rele, neputinţe şi patimi. Acea puţină brumă de pe sufletul fiecărui nou-născut închipuie o înclinaţie aparte spre rău.
Existând, deci, un mare număr de înclinaţii spre rău, există şi un mare număr de oameni, de situaţii de viaţă şi de tragedii omeneşti.
Însă Dumnezeu este drept cu fiecare om. Cunoscând bruma de pe sufletul fiecăruia, El rostuieşte pe fiecare într-o împrejurare de viaţă în care bruma să fie cel mai uşor îndepărtată de lumină. Dacă acea brumă închipuie o înclinare spre mândrie, Dumnezeu va aşeza sufletul nou-născut într-o stare foarte modestă, pentru ca sufletul să se obişnuiască cu smerenia şi să se vindece, astfel, de mândria care-l primejduieşte.
Dacă acea brumă închipuie o iubire de sine, atunci Dumnezeu va aşeza un astfel de suflet într-un loc în care se va putea jertfi mai uşor pentru binele altor oameni, fie pentru o familie numeroasă, fie pentru societate, fie pentru ţară.
Dacă sufletul se naşte cu o înclinare spre deznădejde, Dumnezeu îl va aşeza într-un loc foarte dinamic, unde arareori se găseşte prilej de deznădejde.
Dacă sufletul se naşte cu o înclinare spre plăcerile trupeşti, Dumnezeu îl va aşeza într-un loc în care plăcerea trupească nu se va putea atinge uşor.
Iată de ce, adesea, ni se pare că nimeni nu-i la locul său în lume; iată pentru ce un negustor seamănă mai mult cu un poliţist, iar poliţistul cu un negustor; un ofiţer cu un călugăr, şi călugărul cu un ofiţer; o slugă cu un împărat, şi împăratul cu o slugă; un Papă cu un voievod, şi voievodul cu un Papă.
Însă, fără a ţine seamă de împrejurări, ziua şi noaptea, Dumnezeu stă în slujba fiecărui suflet zidit cu leacurile Sale pline de har, împotriva măsurii de rău a acestuia. Cu cât Dumnezeu îl aşează pe om într-un loc mai anevoios, cu atât îi dăruieşte ajutor mai bogat în har!
Iar când oamenii ajung nemulţumiţi de starea în care i-a aşezat Dumnezeu, atunci ei săvârşesc din nou păcatul lui Adam, cel al neascultării; atunci patima cu a cărei înclinaţie s-au născut începe să crească repede şi să-i copleşească.
În măsura în care creşte patima unui om, sufletul său începe să se asemene chipului acelei patimi din natură – cum ar fi pisica, câinele, lupul, vulpea etc.
Iar dacă o patimă ajunge să stăpânească un om în întregime, atunci omul întrece în rău chipul acelei patimi din natură. Omul-pisică ajunge mai iubitor de sine decât pisica; omul-câine, mai lacom decât câinele; omul-lup, mai crud decât lupul; omul-vulpe, mai viclean decât vulpea etc.
Acest lucru nu ţi-l spun doar pentru a-l cunoaşte, ci pentru a te cerceta pe tine însuţi şi a afla cu ce fel de neputinţă te-ai născut, şi câtă neascultare de Dumnezeu ţi-ai îngăduit încât acea neputinţă să te copleşească.
Pentru că atunci când îţi va suna ceasul şi te vei despărţi de trup, sufletul, acum ascuns sub masca trupului, se va arăta în chipul acelei fiare sălbatice pe care ai crescut-o în lăuntru.
Extras din Gânduri despre bine și rău – Sfântul Nicolae Velimirovici, Editura Predania.
