Preot Ioan Bădiliță
Întotdeauna Duminica de după Botezul Domnului am întâmpinat-o cu un strop de nostalgie, de tristețe. Mă simt ca un copil care a ajuns la capătul derdelușului și se vede nevoit să urce din nou un deal uriaș pentru a retrăi entuziasmul coborârii.
În nicio altă perioadă a anului nu Îl simt pe Dumnezeu atât de intim, atât de aproape, atât de gingaș. Un Dumnezeu care Se ghemuiește în burtica unei femei, un Dumnezeu care Se culcă într-o iesle, care Se lasă încăput într-o linguriță cu vin, într-o sticlă de apă, într-un bob de tămâie, într-un fulg de zăpadă ce ți Se așază cuminte în palma caldă. Ne așterne universul la picioare. Se pleacă în fața omului. Se învelește cu un Iordan plin de fărădelegile omului. Despică cerurile. Aduce Împărăția pe pământ. Și toate acestea fiindcă, așa cum zice Sfântul Maxim, ne-a iubit mai mult decât pe Sine.
Mâine, în toate Bisericile, va răsuna acel: „Μετανοεῖτε!” E momentul întoarcerii ochilor spre Lumină și a urechilor spre Cuvânt. Avem șansa, cu inimi inteligente și metanoice, să facem din viață o sărbătoare, din timp un interval al iubirii, și din toate ale noastre o Liturghie perpetuă. Și așa vom înțelege că omul cu adevărat fericit este cel care se bucură în fiecare clipă de El, pentru El și întru El.
