În capitolul al patrulea din Epistola a doua către Corinteni a marelui Apostol Pavel citim cuvinte foarte adânci și însemnate, pe care aș vrea să vi le explic. „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4, 16).
Cine este omul lăuntric? Este acel om comun, cunoscut tuturor, care este alcătuit din carne și sânge, sistem nervos și oase. Omul care percepe firea sa materială, exterioară prin cele cinci simțuri ale sale: prin văz, prin auz, prin miros, prin pipăit și prin gust. Viața sa duhovnicească se rezumă la perceperea, mijlocită de cele cinci simțuri, a universului creat, material, și la prelucrarea acestora cu mintea și cu inima. Interesul său pentru cele duhovnicești arareori depășește interesele pământești.
Însă, deja din vechime, întotdeauna au existat oameni cu o cugetare adâncă, ce au înțeles că viața sufletului și a duhului nostru nu este determinată doar de înrâuririle lumii materiale. Aceștia și-au dat seama că omul are capacitatea de a pricepe că există o lume duhovnicească. Filosoful grec Plotin compara această viață dublă, a sufletului și a duhului omenesc, cu viața amfibienilor, care pot trăi și în apă și pe uscat. Tot astfel, și sufletul omenesc trăiește nu numai cu gândurile pământești și cu această cunoaștere perceptuală dată de cele cinci simțuri, ci posedă și un al șaselea simț, neînțeles și necunoscut nouă, ce reprezintă mijlocul prin care primește îndrumările tainice ale Sfântului Duh și simțirea îngerului său păzitor. Prin acesta, putem avea o legătură adâncă și vie cu Dumnezeu, cu Îngerii, cu Maica Domnului și cu Sfinții în rugăciunile noastre.
În această abordare duhovnicească a lumii se numără și presimțirile greu de explicat, previziunile, prezicerile, chiar și visele profetice. Să citiți cu toții din Biblie cartea Esterei, care începe cu o istorisire nemaipomenită a visului profetic al lui Mardoheu asupra luptei sale cu Aman. Acest vis s-a împlinit mai târziu în cele mai mici amănunte.
Întemeietorul lutheranismului, Luther, a găsit odată într-o bibliotecă un vechi tratat teologic în care a citit o idee care l-a surprins. Autorul acestei lucrări spunea că sufletul omenesc are doi ochi. Unul este îndreptat către viața obișnuită a oamenilor, în timp ce celălalt are capacitatea de a vedea viața din lumea cealaltă și efectiv doar pentru aceasta este menit. Dar acești ochi pot să lucreze doar separat unul de celălalt, iar viața duhovnicească devine vădită doar când unul dintre cei doi ochi, cel care vede doar cele materiale, este închis.
O foarte reușită și frumoasă exprimare a aceluiași punct de vedere o întâlnim la filosoful creștin Du Prel. Acesta spune că astrele strălucesc pe cer și ziua, dar noi nu le vedem pentru că le umbrește lumina soarelui. Astrele încep să fie întrezărite doar când apune soarele și se lasă noaptea. La fel și sufletul, când este asurzit de zgomotul puternic al grijilor vieții, nu aude șoaptele fine și duioase ale lumii de sus.
Omul nostru lăuntric, așadar, este duhul nostru, care este îndreptat spre cele de sus, spre ceruri, și este slobod de interesele și dorințele pământești. Viața omului duhovnicesc se deosebește radical de viața omului sufletesc, în sensul că acesta din urmă, cu cât trăiește mai mult, cu atât mai mult se veștejește și îmbătrânește. În trupul său, începând de la vârsta de patruzeci de ani, sau chiar mai devreme, începe un regres: slăbesc mușchii, apar dificultăți de mișcare, slăbesc văzul și auzul, se pierde memoria, iar dinții cad.
Omul lăuntric, dimpotrivă, zi de zi, se înnoiește pe durata întregii noastre vieți trăite întru cunoștință, dacă duhul său nu este târât în noroiul vieții pământești și își amintește întotdeauna cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „Sus să avem inimile”. Dacă acel ochi al nostru, care vede doar cele pământești, slăbește din ce în ce mai mult și în cele din urmă este atins de necroză, celălalt ochi pe care-l avem, cel care este hărăzit să contemple lumea duhovnicească, începe să vadă mai curat. Astfel, în acest chip, omul nostru lăuntric se înnoiește zi de zi și se apropie de Dumnezeu.
Până acum, când vorbeam despre înrâuririle celeilalte lumi asupra omului lăuntric, înțelegeam doar energiile Duhului Sfânt și ale puterilor cerești luminoase. Însă, este deosebit de important pentru noi, să ne amintim și faptul că puterile întunecate ale iadului, diavolul și îngerii lui, exercită și aceștia asupra noastră un alt fel de înrâuriri nevăzute. Din toate puterile lor, încearcă să pună piedici lucrării de înnoire a omului nostru lăuntric și să nu îl lase, în cele din urmă, să urmeze calea ce duce la Dumnezeu.
Cred că acum vă este clară întreaga adâncime a acestui cuvânt al Sfântului Apostol Pavel: „Chiar dacă omul nostru cel din afară se trece, cel dinăuntru însă se înnoieşte din zi în zi” (2 Cor. 4,16). Cred că și voi înșivă puteți trage concluzia corectă din toate cele pe care vi le-am spus și să înțelegeți că scopul vieții noastre este înnoirea sufletului nostru, având îndelungă răbdare pe această cale plină de întristări și de spini, ce conduce către Împărăția Cerurilor. Este, totodată, și lupta neobosită cu diavolul și cu îngerii săi răi, care încearcă să ne amăgească pentru a ne abate de la această cale mântuitoare.
Dumnezeiescul ajutor al Sfintei Treimi să ne întărească pe această cale plină de greutăți. Amin.
Extras din Cuvinte și omilii, vol. I, Editura Orthodoxos Kypseli- Sf. Luca, Arhiep. de Simferopol și Crimeea.
