Preot Constantin Necula
Se pare că ne-am cam liniștit de visele cu privire la educația digitală exclusivă la care „achiesau”, în urmă cu ani buni, mulți dintre vectorii de imagine ai reformei școlii de dragul reformei. Profesori epuizați și copii lipsiți de bucuria școlii – cine și-ar fi imaginat în anii din urmă că vor cere puștii să vină la școală! – sunt primele rezultate vizibile în plan uman. Dar am văzut, pe întreaga perioadă a anului ce a trecut, cum s-au mobilizat oameni și finanțe (adică tot oameni, în ultimă instanță) pentru a nu lăsa timpi morți școlii, pentru a limita tragedia abandonului școlar. Tainic răspuns al firii umane indexate în structura școlară. Se vede că nu au vrut să se lase furați de peisajul dureros al demisiei de la darul învățării, de departe cel mai frumos dar pe care Dumnezeu l-a dăruit omului.
Ora de religie? Cu bune și rele. Profesorii interesați la catedră au rămas la fel și on-line. Am văzut ore atinse efectiv de Har: O profesoară care și-a plimbat copiii cu rucsacul în spate pe străzile Ierusalimului; un profesor care a descoperit copiilor valoarea Scripturii prin jocuri inteligent alcătuite; o altă profesoară care a descoperit tinerilor săi ucenici, la un liceu de artă, în ce mod a impregnat suferința din temnițele comuniste curajul și rezistența la false culturi, creația unui pictor și cum a transmis acesta, neconvențional, libertatea de a fi om într-o lume a zdrobirii colectiviste a libertății. Și mii de subiecte dezbătute curajos cu copiii și tinerii țării, on-line, desigur. Ba chiar m-am bucurat de manualul digital de religie, care a dovedit că a crea un astfel de manual nu este simplu copy-paste din manual propus pe banca școlii „normale”. Profesionalismul trebuie să rămână caracteristica orei de religie cu orice preț. Pentru a nu dezamăgi, pentru a nu crea ideea că ora de religie este una de second hand al softului educațional.
Ora de religie? Un soi de oază de respiro în agitația din jur. Profesorul care și-a înțeles menirea a schimbat în întregime, aproape, discursul interior din oră. A propus dialog și liniște. A dovedit copiilor că înțelege foarte bine că e izolat în frica din jur. Și a antrenat copii și tineri în jocul inteligent al încurajării. Nu. Nu e vremea pentru lecțiile moralismului mediocru – am prins și astfel de reacții -, ci e timpul încurajării sobre, corecte. Fără optimisme ieftine, în care fundamentul este reprezentat de promisiunile irealizabile. Am întrebat absolvenții de clasa a XII-a cine au simțit ei că le stă alături la examenul de Bac și apoi la admiterea la facultate. Puțini, foarte puțini au avut profesorii lângă ei. Și din ei, și mai puțini pe profesorii de religie. Poate acum este altfel. Și am înțeles că pruncii noștri au nevoie de galerie să treacă luminoși prin tunelul de îngustare al libertății prin care străbat acum lumea.
Ora de religie? Cu voie sau fără de voie este ora de viață. Mereu On Air. Mereu oră de dirigenție, pentru că, nu-i așa, accentul s-a mutat de pe informație pe formarea unui soi de „haștag” (#) în rezistența la dezinformarea privind pe Dumnezeu; Biserica și cultura inimii necesară străbaterii vremurilor. În fond, funcția catehetică internă a Bisericii are în profesorul de religie cam singurul exponent la sensibila frontieră cu elevii și studenții. Pentru că s-a văzut că aveau nevoie de lămuriri, de lentile lucide în înțelegerea fenomenului COVID și în tot ce acesta dărâmă: încredere, curaj, tandrețea comunicării. Am ieșit hămesiți de bine după contactul cu nepăsarea sistemică, cu dezinformarea informată și cyberbullyingul profesional. Nu cred că profesorul de religie este exclus din presiunea pusă pe Biserică în elaborarea unui răspuns pastoral valid în astfel de situații. Pentru a evita victimizarea a avut nevoie de efort constant și informare exigentă, de prietenia cu Duhul Sfânt, care nu crește chiar din apăsarea pe tasta 1, ci în timp. Cu mult timp acordat lui Dumnezeu. Și asta s-a văzut în viețile fiecăruia dintre noi. Și fiecare poate măsura aceasta în raport cu sine.
Ce s-a văzut în epoca pandemic-on-line în viața profesorului de religie? Că nu e altul decât anterior acestei perioade. Că „gameficarea” școlii nu a născut blazare tocmai la proful de homo ludens religiosus. Că a rămas un profesor care își iubește elevii și are simțul misiunii asumate. Că poate dezvolta o conștiință de sine ridicată în virtutea unei smerenii profesionale asumate activ. Că poate colabora cu elevii săi și familia acestora prin exemplu, prin exemplu luminos. Că nu a fost lipsit de curiozitate și imaginație și a crescut în cultura care ține de mentalitate deschisă spre Evanghelie și nevoile lumii concomitent. De unde și greutatea presiunii exercitate asupra lui. S-a descoperit pe sine și un antreprenor de inițiativă, mai ales atunci când copiii din clasele sale au fost lipsiți de mijloacele de comunicare necesare cursurilor on-line. Colectivele profesorale, cu nimic mai bogate decât colectivele de elevi, au făcut efortul acesta, remarcabil, al alinierii la tehnică și mijloace fără sprijinul acordat de stat ori primării în vederea îmbunătățirii predării la școală. Și mulți, foarte mulți, s-au prezentat în locașul școlii pentru a preda de acolo nu din alt motiv decât acela al nevoii proprii de școală ca loc de comuniune. Ca loc din care să transmită forța comuniunii.
Am descoperit, în primul rând din dialogul cu mii de elevi din colegiile și școlile țării, că s-au dovedit a fi eficienți în comunicarea orală, scrisă și multimedia, cu toate greutățile inerente dezvoltării unei culturi noi, inedite, hibrid. Peste toate s-au vădit a rămâne oameni. Atenți la oameni. Și au suplinit, deseori cu mare succes, ceea ce preoților parohi nu le-a mai fost la îndemână: mesajul creștin către familia aflată în izolare și, deseori, în deznădejde. Pentru că nimic din ceea ce a trecut prin viața copiilor nu a lipsit din programul „studioului” orei de religie.
Ce ne-a adus bun, anul trecut, în ora de religie? Fiecare profesor ar putea scrie, sunt convins, o carte. O carte a rezistenței la ispita de a renunța. La ispita de a minimaliza credința pentru a intra în reducționismul de valori al clipei-pandemie. Am descoperit împreună comuniunea de idei, de gânduri și de lecturi. Acestea nu se vor lua de la noi. Sunt daruri oferite reciproc și cam toți am văzut, în puțina perioadă de reluare a cursurilor la nivel preșcolar și școlar, că pruncii și adolescenții noștri nu ne-au pierdut din inima lor. Vocea noastră, iconologia cursurilor și tehnicizarea lor nu au redus prietenia cu ei.
Îndrăznesc să scriu aceste gânduri pentru că le-am trăit alături de profesori și elevi, alături de părinții acestora. Cei din urmă învățând că nu e simplă școlirea propriilor copii. Că nu este suficient cursul de parenting ori șederea pe Google pentru a fi bun profesor. Și că profesorii sunt parte importantă în viața copiilor. Și nu pot fi înlocuiți prea ușor. Anul ce a trecut ne-a vădit că școala este o familie. On-line sau On Air. Și că nu putem unii fără alții. Și că în miezul educației stă copilul, adolescentul. Și Hristos, colegul lui de bancă. Și asta este Taina Școlii. O familie de Duh. Mereu ON.
Sursa: http://ziarullumina.ro
