Ortodoxia românească

Duminică am sărbătorit triumful Ortodoxiei asupra tuturor ereziilor, de aceea este un bun prilej să vorbim despre Ortodoxia românească. Ea este parte a Ortodoxiei universale, care este Biserica lui Hristos, pe care a întemeiat-o cu scump Sângele Său pe Cruce şi care a apărut în istorie la Cinci­zecime, când după Pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, în urma predicii lor, s-a constituit prima comunitate creştină în Ierusalim.

Prin predica Evangheliei de către Sfântul Apostol Andrei şi a prietenului său, Sfântul Apostol Filip, creştinismul a ajuns şi pe teritoriul patriei noastre, încă din primul secol de la Naşterea lui Hristos. Mai târziu, după cucerirea Daciei de către împăratul Traian, între coloniştii pe care i-a adus în noua provincie romană au fost şi creştini care au vestit Evanghelia lui Hristos.

Creştinarea strămoşilor noştri s-a petrecut în paralel cu formarea poporului român, de aceea găsim de multe ori sintagma că poporul român s-a născut creştin. Acest aspect este întărit şi de artefactele creştine descoperite pe teritoriul ţării noastre şi care sunt argumente pentru continuitatea noastră pe aceste meleaguri binecuvântate de Dumnezeu.

Chiar dacă în prima jumătate a primului mileniu creştin găsim mărturii despre structuri eclesiastice la noi, în general în Dobrogea şi pe limesul dunărean, totuşi, în mod sigur ierarhi, preoţi şi diaconi au fost şi în alte zone ale ţării noastre. Martirii care au suferit martirajul la noi sunt un argument că existau comunităţi creştine bine închegate şi în părţile noastre.

Procesul de încreştinare a strămoşilor noştri a durat câteva veacuri şi s-a desfăşurat odată cu for­marea poporului român, de aceea cele mai importante cuvinte creştine de la noi sunt de origine latină.

A doua jumătate a primului mileniu creştin este o perioadă când se succed pe teritoriul de astăzi al României numeroase invazii ale populaţiilor migratoare. În acest context, pentru strămoşii noştri a fost dificil să aibă anumite structuri politice, însă, în mod sigur, şi-au păstrat credinţa creştină prin care se deosebeau de migratorii care-i stăpâneau.

Prin așezarea în secolul al 7-lea a slavilor în Peninsula Balcanică, legăturile strămoşilor noştri cu romanitatea sud-dunăreană au slăbit. După creştinarea slavilor din Balcani, aceştia şi-au impus limba în cultul Bisericii atât în sudul, cât şi în nordul Dunării. La noi, acest lucru s-a întâmplat undeva în secolul al 10-lea. Limba slavonă s-a menţinut în cult pe teritoriul ţării noastre până în secolul al 17-lea.

Descoperirile arheologice ne arată o continuitate a vieţii eclesiastice la noi şi în a doua jumătate a primului mileniu creştin. Către finalul acestui mileniu şi începutul celui de-al doilea, când apar menţiuni despre formaţiuni prestatale româneşti, este clar că pe lângă conducătorii acestora se aflau şi ierarhi creştini, care erau în comuniune cu Bizanţul.

În secolul al 14-lea apar mitropoliile din voievodatele româneşti. Acestea sunt dependente de Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Mai întâi în Ţara Românească, la 1359, este recunoscută Mitropolia Ungrovlahiei, sau a Țării Românești, prin mutarea Sfântului Mitropolit Iachint de la Vicina la Curtea de Argeş. În 1517, scaunul mitropolitan se mută la Târgoviște, iar în 1668 la București.

Mitropolia Moldovei este men­ționată în anul 1386, iar recunoaşterea ei este făcută de Patriarhia Ecumenică în 1401. Reședința Mitropoliei este la Suceava, iar în a doua jumătate a secolului al 17-lea este mutată la Iași.

După ruperea din trupul Moldovei a Bucovinei, în 1775, creştinii ortodocşi de aici au rămas sub păstorirea Episcopului de Rădăuţi. Sediul acestei episcopii a fost mutat la Cernăuţi, în 1781. Episcopia de la Cernăuţi a fost ridicată la treapta de Mitropolie în 1873. Din acest an avem Mitropolia Bucovinei, cu sediul la Cernăuţi.

În 1812 este ruptă din trupul Moldovei partea dintre Prut şi Nistru, care devine parte a Imperiului Rus, cu numele de Basarabia. Autorităţile ţariste au organizat aici Arhiepiscopia, cu sediul la Chi­și­nău, dependentă de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse.

În Transilvania, în secolul al 14-lea aveam la Râmeţ pe Sfântul Arhiepiscop Ghelasie. Mitropoliţi ai întregii Transilvanii aveam în secolul al 15-lea cu reşedinţa lângă Hunedoara, la Feleac, iar în secolul al 16-lea se adaugă Geoagiu şi Alba-Iulia. Aici rămâne sediul Mitropoliei până la sfârşitul secolului al 17-lea, când românii ortodocşi rămân fără arhiereu. Ei vor avea un episcop abia în 1761, şi acesta sârb. Reşedinţa episcopilor ortodocşi se va stabili la Sibiu, unde abia în 1810 autorităţile austriece vor aproba să fie un episcop român. Sfântul Ierarh Andrei Şaguna va restaura Mitropolia Transilvaniei în anul 1864 cu sediul la Sibiu.

După Unirea Principatelor din 1859 a urmat şi unirea bisericească a structurilor eclesiastice ortodoxe din cele două provincii româneşti: Moldova şi Ţara Românească. În 1864 se constituie Sino­dul Ge­neral al Bisericii, iar în 1865 Mi­tropolitul de la Bucureşti primeşte titlul de Mitropolit Primat. Prin Legea Organică din 1872 se constituie Sfântul Sinod ca fiind cea mai mare autoritate în Biserica Ortodoxă Română. La 25 aprilie 1885, Patriarhia Ecumenică de Constantinopol a recunoscut autocefalia Bisericii Ortodoxe Române.

Anul de graţie 1918 a adus în graniţele României: Basarabia (27 martie), Bucovina (28 noiembrie) şi Transilvania (1 decembrie). Împlinirea dezideratului de generaţii de unire a tuturor românilor într-un singur stat trebuia să fie urmată şi de unirea bisericească. Acest proces s-a încheiat în 1925, când la 6 mai au fost promulgate Legea și Statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române.

Având în vedere noile realităţi bisericeşti de după Marea Unire din 1918, la sfârşitul anului 1919, a fost ales Mitropolit Primat Episcopul de Caransebeş, Miron Cristea. La 4 februarie 1925, Sfântul Sinod a hotărât ridicarea Bisericii Ortodoxe Române la rangul de Patriarhie, iar Mitropolitul ei Primat la rangul de Patriarh. Legea pentru înființarea Patriarhiei a fost promulgată la 25 februarie 1925, iar la 1 noiembrie 1925 au avut loc învestitura și întronizarea primului Patriarh al României, Miron Cristea (1925-1939). În acelaşi an este înfiinţată şi Mitropolia Basarabiei.

Cel de-al doilea Patriarh al României a fost Ni­co­dim Munteanu (1939-1948), care a condus Biserica în vremurile grele ale celui de-Al Doilea Război Mondial şi ale frământaţilor ani de după acesta.

După război, România a intrat în zona de influenţă sovietică, iar puterea bolşevică de la Moscova a impus comunismul în ţara noastră. Biserica a fost îndepărtată din viaţa statului. Au urmat teribilii anii ‘50, când Biserica a trebuit să lupte pentru supravieţuirea ei în faţa regimului comunist ateu. În aceşti ani grei, în fruntea Bisericii s-a aflat Patriarhul Justinian Marina (1948-1977), lui i-a urmat Patriarhul Iustin Moisescu (1977-1986).

În 1989, prin căderea dictaturii, s-a încheiat şi istoria comunismului adus de tancurile sovietice în anii ‘40 la noi în ţară. Biserica putea să-şi desfăşoare activitatea în libertate, fără constrângerile unui regim ateu şi dictatorial.

Cel de-al cincilea Patriarh al României a fost Preafericitul Părinte Teoctist Arăpașu (1986-2007).

Astăzi în fruntea Bisericii noastre se află Preafericitul Părinte Patriarh Daniel Ciobotea, care a fost întronizat ca Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române la 30 septembrie 2007.

După două milenii de Ortodoxie, pe teritoriul ţării noastre vedem cum sămânţa credinţei adusă de Sfântul Apostol Andrei a rodit însutit şi înmiit în inimile a milioane de creştini ortodocşi români, atât din ţară, cât şi din afara ei.

Pentru a mulţumi Bunului Dum­nezeu pentru credinţa creştină ortodoxă în care ne-am născut, în timpul celui de-al şaselea Patriarh al României, Preafericitul Părinte Daniel, în capitala ţării noastre s-a edificat Catedrala Naţională, ca un simbol al Ortodoxiei româneşti şi al unităţii noastre naţionale, fiind închinată eroilor neamului (prin hramul „Înălţarea Domnului”) şi Ocrotitorului României, Sfântul Apostol Andrei.

Pr. Ciprian Florin Apetrei 

Sursa: http://ziarullumina.ro.