Păcatul cel mai mare

Odată, un călugăr a fost întrebat:

– Părinte, care este cel mai mare păcat?

– Sinuciderea este, fără îndoială, cel mai groaznic păcat. Nimeni nu are dreptul să își ia viața pe care Dumnezeu, din bunătate, i-a dat-o. Chiar dacă, în viață, ne încearcă mari greutăți sau deznădejdi, Dumnezeu ne-a dat și puterea de a trece peste ele, iar prin rugăciune și căință, toate vor părea mai ușoare.

Iuda a fost cel care s-a rupt de Iisus și de învățătura Sa. Treptat, inima lui s-a îndepărtat de Dumnezeu și locul dragostei și al voinței a fost luat de nechibzuință. Încrederea dată de credință a dispărut. Mai întâi, Iuda nu a fost de acord cu Iisus, apoi L-a trădat, pentru ca, în final, să își ia viața, ca semn al ruperii totale de Dumnezeu. Iuda nu s-a omorât din deznădejde, ci din ură. Și, de aceea, sinuciderea este cel mai mare păcat.

Inima ta trebuie să trăiască în speranța îndreptării, a mântuirii, nu să fie omorâtă. Chiar și cel mai păcătos om nu trebuie să cadă pradă deznădejdii, ci să aibă încredere în mila și bunătatea lui Dumnezeu. Prin sinucidere, omul nu scapă de necazuri, ci se condamnă singur la neputință, nemeritându-și astfel mântuirea. A-ți lua viața nu este eroism, ci lașitate.

Voi l-ați lăuda pe căpitanul care, de teama furtunii, ar vrea să-și scufunde singur corabia, înecând tot ce este pe ea? Furtuni de păcate ne încearcă și pe noi. Să renunțăm la luptă? Să renunțăm la viață? Să înecăm singuri tot ce e mai bun în noi: speranța, iubirea, dorința de viață? În niciun caz. Cu atât mai mare este meritul celui ce reușește în viață, trecând peste obstacole și greutăți!

„Cine nu crede că va învia și că va da socoteală, ci gândește că toată ființa sa se mărginește la viața aceasta, aceluia nu-i va păsa prea mult de faptele bune. Credința în înviere este adevărata mângâiere în suferinți. În lupta cu ostenelile și cu greutățile vieții, niciun om nu trebuie să deznădăjduiască.“ (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Extras din Cele mai frumoase pilde şi povestiri creştin-ortodoxe – Leon Magdan, editura Aramis – Patriarhia Română, 1998.

Previous Post

Viețile Sfinților – februarie, ziua 12

Next Post

Eu sunt vameșul din Templu

Related Posts
Total
0
Share