Despre îndatoririle preoților

Preotul Anastasiu Evanghel, Seres

Pe Stareţul Paisie l-am cunoscut pentru prima oară pe data de 15 martie 1975, când, împreună cu alţi studenţi, l-am vizitat în Sfântul Munte. Printre ei se aflau şi actualul mitropolit Evghenie al Ierapetrei, ieromonahul Haralambie de la Sfânta Mănăstire Konstamonitu şi părintele Teologos Ţirţidis din satul Liti de lângă Tesalonic. Am mers la Mănăstirea Stavronikita, iar de acolo am pornit spre chilia Stareţului. Auzisem multe lucruri despre Părintele Paisie şi, cuprins de o curiozitate sfântă, am vrut să aud ce vor spune buzele sale sfinte. După o jumătate de oră am ajuns, dar Stareţul lipsea. Am mâncat nişte dulciuri pe care le agăţase într-un copac, după care am început să discutăm. Peste puţin timp a apărut Stareţul trăgând după el o ramură de copac. Am alergat cu toţii la el ca să luăm binecuvântare. Bucuria noastră nu cunoştea margini. Apoi am intrat în sărăcăcioasa sa Colibă. Atunci Stareţul îi spuse unuia dintre noi:

– Tu, care o să devii teolog, stai acolo! Numele aceluia era Teologos. Toţi erau candidaţi la preoţie. Dragostea şi iubirea de străini ne-a copleşit. Am stat cu el două ore şi jumătate şi am „gustat” din sfinţenia sa. Câteva din cele spuse de el le-am însemnat. Accentua mult asupra credinţei, dragostei şi jertfirii de sine. Ne-a spus să avem dragoste faţă de toţi, chiar şi faţă de închinătorii la idoli, atei şi animale. Ne spunea că noaptea veneau şacalii şi el îi hrănea. O păsărică căzuse într-o găleată, iar el a salvat-o. Ne-a spus şi despre şarpele care îi ţinea companie. Ca să putem iubi un şarpe, trebuie să ne punem în situaţia lui. La fel trebuie să facem dacă vrem să iubim un om. Apoi ne-a vorbit despre morţii care se află la „închisoare” şi pe care noi suntem datori să-i uşurăm cu parastasele şi rugăciunile noastre. Ne mai spunea că diavolul se întruchipează şi îl putem vedea aievea. Nu trebuie să învinuim şi să judecăm pe nimeni altul, ci numai pe noi înşine. Egoismul, spunea el, este rădăcina tuturor patimilor. Ne recomanda să nu studiem psihologia şi psihanaliza. Numai cu înţelepciunea lumească, omul se pierde. Trebuie cultivată şi evlavia. Cel dintâi scop al nostru este să ne izbăvim pe noi înşine de patimi. Apoi, dacă putem, cu ajutorul lui Dumnezeu, să-i ajutăm şi pe ceilalţi. Răsplata noastră va fi mare dacă vom ajuta chiar şi numai un suflet. Preotul trebuie să se dăruiască şi să se ocupe mai ales de cele duhovniceşti. Să nu fie prea ocupat, nici să se lase cuprins de mâhnire din pricina problemelor şi ispitelor ce se ivesc, ci să le lase pe toate în purtarea de grijă a lui Dumnezeu. Ca preoţi, toată preocuparea şi atenţia să ne fie îndreptate asupra parohiilor noastre. Înainte de rugăciune, pentru a ne aduna în sine, este trebuinţă de puţin studiu, dar să fie consistent. În toată viaţa noastră mintea să ne fie lipită de Dumnezeu. Răspândirea ei la diferite lucruri nu ajută. Înainte de a pleca, Stareţul ne-a dat câte o amintire şi ne-a cerut numele pentru a le pomeni. Ceea ce am simţit atunci, la vârsta de douăzeci şi doi de ani, ne-a cutremurat. După mai mulţi ani, în 1993, înainte de adormirea sa, când deja devenisem preot, l-am vizitat la Panaguda împreună cu fiul meu, pe atunci de doisprezece ani. Era luna iulie. Când am ajuns la Coliba sa, Stareţul discuta cu un tânăr. Ne-am aşezat pe buturugile din curte şi am aşteptat. După ce au terminat, am luat binecuvântare şi ne-am aşezat să discutăm. Îmi făcusem casă în Seres, dar mai locuiam încă în Gazoro, aşteptând să plec cât mai repede de acolo. Când i-am spus duhovnicului meu despre aceasta, el mi-a spus să fac rugăciune. Stareţul m-a întrebat:

– Ce face acel „diavol” acolo? Când am auzit am rămas uluit. Mi-am dat seama imediat că se referea la un vrăjitor ce locuia la noi în sat şi înşela multă lume.

– Ce să facă, Gheronda? Caută naivi.

– Eşti foarte bine acolo unde eşti, mi-a spus, înainte de a apuca să-i mai spun ceva despre casă. Înainte de a-l întreba, mi-a dat două răspunsuri esenţiale. Nu am mai îndrăznit să pun altă întrebare. Fiul meu a rămas cu gura căscată. Se uita când la Stareţ, când la mine. După aceasta, am început să vorbim despre cunoscuţi de ai lui din Gazoro. În timp ce vorbeam, a venit un preot din Creta. Atunci Stareţul l-a întrebat:

– Sfinţia ta, părinte, de unde eşti?

– Din Creta, Gheronda.

– De câţi ani eşti preot? l-a întrebat din nou. Dar acela, pentru a-şi ascunde vârsta, l-a întrebat el pe Stareţ:

– Sfinţia Voastră câţi ani de preoţie îmi daţi?

– Eu îţi dau o săptămână.

– Ei, nici chiar o săptămână, Gheronda. Am treizeci de ani de preoţie.

– Nu se vede, i-a spus Stareţul. Eu zic că ai numai o săptămână de când nu te-ai bărbierit…

(Acest preot îşi scurtase foarte mult barba.) Stareţul a vrut să arate că înfăţişarea lui nu corespundea cu anii de preoţie pe care îi avea. Acestea sunt experienţele pe care le-am trăit alături de fericitul Stareţ Paisie.

Extras din Mărturii ale închinătorilor, Editura Evanghelismos – 2007.

Total
0
Shares
Previous Post

Taina Sfântului Maslu nu înlocuiește Taina Pocăinței-Mărturisirii

Next Post

Povețe părintești

Related Posts