Moartea este de la Dumnezeu?
“Dintotdeauna am preţuit în mod deosebit prima carte a Bibliei, Facerea. Aceasta se datora faptului că printre unii evrei, modul de a învăţa cum să vorbească ebraica este de a începe cu începutul, adică cu primele versete ale Cărţii Facerii. Facerea povesteşte cum au apărut păcatul şi moartea atunci când Adam şi Eva nu L-au ascultat pe Dumnezeu şi au mâncat din fructul oprit în Grădina Edenului.
Scriptura spune:
„A dat apoi Domnul Dumnezeu lui Adam poruncă şi a zis: “Din toţi pomii din rai poţi să mănânci, iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit!” (Facere 2, 16-17).
Indiferent de modul în care este interpretat acest pasaj – literal sau alegoric – toate tâlcuirile admit că omul s-a îndepărtat de Dumnezeu şi, drept urmare, a căzut dintr-o poziţie de intimitate cu Dumnezeu într-o stare de confuzie şi moarte. Păcatul, mortalitatea şi moartea, atât spirituală cât şi fizică, au fost rezultatul direct al neascultării omului.
În acest scenariu a care poartă numele de „Căderea”, următoarea ipoteză majoră făcută adesea de Bisericile neortodoxe este că moartea a fost rezultatul direct al unei sentinţe de osândire pronunţată de Dumnezeu. Adică, Dumnezeu a dat o lege – „din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, căci, în ziua în care vei mânca din el, vei muri negreşit” – şi când Adam şi Eva au încălcat această lege, moartea a venit ca urmare a sentinţei lui Dumnezeu. Acţiunea şi pedeapsa care au urmat sunt concepute ca fiind de natură juridică. În această concepţie neortodoxă a Căderii, Dumnezeu nu a avut nici o altă posibilitate decât să declare că Adam şi Eva vor muri. Acţiunea punitivă a fost impusă de o necesitate la care Dumnezeu Însuşi era obligat. Care era această necesitate? Necesitatea de a fi drept.
Ca să spun adevărul, nu mă gândisem niciodată la aceste lucruri în mod serios. Acum, îmi dădeam seama că credeam aceasta fiindcă Dumnezeu este drept. Prin urmare, moartea lor spirituală şi fizică se afla în relaţie directă cu dreptatea lui Dumnezeu. A fost aproape un şoc să descopăr ulterior că ceea ce presupuneam dintotdeauna că este adevărat şi evident în privinţa acestei doctrine fundamentale a creştinismului era de fapt fals şi neortodox.
În contrast cu această doctrină juridică a Căderii, Ortodoxia susţine că atunci când Dumnezeu i-a spus lui Adam că va muri dacă va mânca fructul oprit, a fost o simplă declaraţie de fapt. Domnul spunea de fapt: „Dacă te îndepărtezi de Mine, singurul izvor al vieţii, atunci moartea te va birui”. Ortodoxia a înţeles că această afirmaţie era un avertisment şi nu un act de dreptate retributivă. Sfântul Grigorie Palama (sec. XIV) descrie acest scenariu astfel:
„Pentru că cei care ascultă cu înţelepciune aceste cuvinte, pot să înţeleagă că Dumnezeu nu a creat nici moartea sufletului, nici moartea trupului. Pentru că la început El nu a poruncit spunând: «Să mori în ziua în care vei mânca», ci «În ziua în care vei mânca, vei muri». Şi nici nu a zis, «Întoarce-te în ţărână» ci « …te vei întoarce în ţărână», anunţând astfel anticipativ şi îngăduind libertatea şi neînlăturând urmarea nici măcar justificat”.
Scriptura spune că Dumnezeu le-a zis lui Adam şi Eva că dacă vor mânca din fructul pomului cunoaşterii binelui şi a răului vor muri. Pentru prima dată mi-am dat seama că Dumnezeu nu a spus: „Vă voi omorî” ci „veţi muri”. Fiindcă numai Dumnezeu are viaţa în Sine şi este sursa a toată viaţa, din El nu poate ieşi decât viaţă. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, omul s-a îndreptat către moarte.
Mâncând fructul, Adam şi Eva au încetat să-L mai dorească pe Dumnezeu. Ei au încetat să mai caute către El pentru existenţa lor, pentru hrana lor şi, în schimb, au mâncat un fruct care reprezintă lumea. Mâncând lumea, ei au privit la creaţie pentru subzistenţa lor în loc să privească către Dumnezeu. Aşadar, prin aceasta, protopărinţii au căutat să-L excludă pe Dumnezeu din vieţile lor şi să trăiască autonom.
În gândirea Ortodoxă, marele păcat nu este faptul că au neascultat o lege ci că au căutat să afla cunoaştere şi subzistenţă în afara lui Dumnezeu. Sfântul Vasile cel Mare a scris următoarele:
„[Viaţa] este Dumnezeu şi lipsirea de viaţă înseamnă moarte. Aşadar, Adam şi-a pregătit moartea pentru sine prin îndepărtarea sa de Dumnezeu… Aşadar, Dumnezeu nu a creat moartea, ci am adus-o asupra noastră prin scopul nostru viclean. Dar El nici nu a oprit sfârşitul nostru… pentru ca astfel răul să nu devină nemuritor în noi”.
(Sfântul Vasile cel Mare, Omilia „Că Dumnezeu nu este cauza răului”, PG 31, 345, Despre condiţia omenească, St. Vladimir’s Seminary Press, 2005).
Spre deosebire de această concepţie ortodoxă, Conciliul romano-catolic din Trent (1546) a statuat:
„Dacă cineva nu mărturiseşte că primul om, Adam, atunci când a încălcat porunca lui Dumnezeu în Paradis, a pierdut imediat sfinţenia şi dreptatea în care a fost zidit; şi că a suportat, prin ofensa acelei ocoliri a adevărului, urgia şi indignarea lui Dumnezeu, şi, prin urmare moartea, cu care Dumnezeu îl ameninţase mai înainte, şi, împreună cu moartea, captivitatea sub puterea celui care de atunci are stăpânirea morţii, adică, diavolul, şi că întregul Adam, prin acea ofensă a ocolirii adevărului, a fost schimbat, trup şi suflet, în mai rău; să fie anatema“.
(Primul canon, Şedinţa a V-a, http://history.hanover.edu/texts/trent/ct05.html).
Cu cât mă gândeam mai mult cu atât înţelegeam că diferenţa dintre cele două concepţii nu a putut fi supraevaluată: concepţia non-ortodoxă susţinea că moartea este sentinţa retributivă directă a lui Dumnezeu dată omului fiindcă a încălcat legea Lui, în timp ce concepţia ortodoxă susţinea că moartea este o condiţie auto-impusă care a rezultat din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel care este izvorul vieţii.
Deosebirile erau cruciale, fiindcă dacă eu credeam că moartea este cumva de la Dumnezeu, aş fi fost tentat să Îl consider pe Însuşi Dumnezeu drept un obstacol care trebuia depăşit pentru a dobândi mântuirea. Limpede, scopul devine împăcarea lui Dumnezeu. Este trist faptul că unii creştini ajung să aibă această concepţie despre Treime: Dumnezeu-Tatăl este văzut drept un personaj total inaccesibil specific Vechiului Testament, vechi-de-zile, cu o barbă albă lungă – fioros, dur, răzbunător şi lipsit de compătimire. El este Dumnezeul dreptăţii şi al judecăţii, precum zeul viking Odin care trimite trăsnete asupra oamenilor firavi, fragili, muritori. În contrast cu acesta, Iisus Hristos este considerat drept Mielul lui Dumnezeu, iubitor, plin de compasiune, blând, Care, în calitate de Fiu caută să-L îmblânzească pe Tatăl Său mânios. Duhul Sfânt este acea Persoană ciudată şi prin urmare El nu este băgat în seamă.
Fecioara Maria este acel personaj feminin blând, sensibil, bun, care este foarte abordabil, foarte omenesc. Aşadar, printre cei care au o teamă statornică faţă de Tatăl, există tendinţa de a îndrepta mai multe rugăciuni către Maica cea binecuvântată pentru mijlocire. Ea apelează la Fiul ei pentru aceştia aşa cum numai o mamă poate, încurajându-L să se apropie de Tatăl cel inabordabil. În această schemă, Tatăl este Cel pe Care oamenii doresc să-L evite cu orice preţ. De fapt, El devine acel personaj peste care trebuie să treci dacă doreşti să ajungi în rai. Aceasta ar putea să pară ca o exagerare dar eu am cunoscut creştini evlavioşi şi bisericoşi care au despre Treime şi Maica Domnului concepţia pe care tocmai am descris-o.
Spre deosebire de această viziune, învăţătura Ortodoxiei despre Cădere este centrată pe starea noastră, sau condiţia noastră, în loc să fie axată pe o lege încălcată sau pe mânia îndreptăţită a lui Dumnezeu. Ortodoxia este preocupată de starea de a fi [ontologica, n.n.] a lui Adam şi a Evei, fiinţa a ceea ce erau şi cum aceasta s-a schimbat prin neascultarea lor. Îndepărtându-se de Dumnezeu, izvorul vieţii, ei au început să moară. Problema nu este legală sau juridică, ci ontologică. Dintr-un anumit punct de vedere, nu are nimic de-a face cu Dumnezeu, ci numai şi numai cu omul. Este mai puţin o chestiune relaţională şi cu mult mai mult o chestiune de schimbare interioară a inimii la cel mai profund nivel.
Fiindcă moartea nu este considerată drept o chestiune juridică, nici leacul ei nu este juridic. Părintele Ioannis Romanides a scris o carte bine documentată pe acest subiect, numită Păcatul strămoşesc, în care face următoarea afirmaţie:
„Aşa cum vom vedea, problema juridic formulată a vinei moştenite de la Adam şi pedeapsa primită de omenire din cauza unei ofense împotriva dreptăţii divine nici măcar nu există pentru Sfinţii Părinţi, pur şi simplu fiindcă ei învaţă că Dumnezeu nu este cauza morţii. Îndepărtarea omului de Dumnezeu până la moartea sa, precum libertatea voinţei omului se află în afara jurisdicţiei lui Dumnezeu. Şi este în afara juridicţiei Sale prin propria Sa voinţă. Faptul că Dumnezeu doreşte mântuirea tuturor nu înseamnă că toţi sunt mântuiţi. Dumnezeu mântuieşte numai prin libertate şi iubire. Acest punct de vedere este exact ceea ce teologii de sub influenţa lui Augustin nu au înţeles niciodată”.
(Pr. Ioannis Romanides, Ancestral Sin, Ridgewood, 1998, pp. 32-33).
Experienţa mea din tinereţe în Iudaism m-a învăţat că Dumnezeu iubeşte. Deşi aveam multe legi de împlinit, Dumnezeu era mereu prezentat ca fiind milostiv şi iertător. Niciodată nu ni vorbise despre mântuire că ar fi fiinţa noastră izbăvită de mânia lui Dumnezeu. În cei optsprezece ani ai mei ca protestant ajunsesem să văd mântuirea ca fiind fiinţa noastră salvată de la urgia lui Dumnezeu şi din iadul pe care El îl crease pentru cei pierduţi. Practic, mântuirea nu însemna decât să eviţi iadul şi să mergi în rai. Acum, ca ortodox, eram învăţat că mântuirea înseamnă a fi salvat nu de la urgia lui Dumnezeu, ci din puterea celor trei mari duşmani:păcatul, moartea şi diavolul.
Cât de căzuţi suntem?
Răspunsul la această întrebare depinde de două lucruri: Care era starea din care am căzut şi în ce stare am căzut? Am descoperit că în creştinismul neortodox atât înălţimea de la care am căzut cât şi adâncul în care am căzut sunt considerate a fi cu mult mai mari decât în Ortodoxie. Abordarea ortodoxă se potrivea bine cu gândirea iudaică în care am fost crescut. Amândouă au o concepţie despre om mult mai favorabilă decât este ea prezentată în creştinismul neortodox, mai ales în opinia calvinistă cum că omul a căzut dintr-o stare de desăvârşire într-una de depravare totală, nemaiavând în sine nici o capacitate de a se întoarce la Dumnezeu.
În această carte, Biserica Ortodoxă, poate cea mai bună prezentare a Ortodoxiei în limba engleză, Timothy (episcopul Kallistos) Ware spune că Ortodoxia
„nu poate fi de acord cu Augustin, atunci când acesta spune că «firea omenească a fost doborâtă de vina în care a căzut şi astfel a devenit lipsita de libertate». Chipul lui Dumnezeu este înnegrit de păcat dar nu a fost vreodată nimicit; aşa cum spune cuvintele unui imn cântat de ortodocşi la slujba înmormântării: «Chipul slavei Tale negrăite sunt, măcar deşi port rănile păcatelor». Şi fiindcă încă mai avem chipul lui Dumnezeu, încă mai avem voinţă liberă, deşi păcatul îi îngustează sfera de acţiune. Chiar şi după Cădere, Dumnezeu «nu ia de la om puterea de a voi – de a voi să I se supună sau nu»”.
(Timothy Ware, The Orthodox Church, Penguin Books, London, 1997, p. 223).
Marele sfânt rus al secolului al XIX-lea, Ioan de Kronstadt a spus:
„Să nu faci niciodată confuzie între persoană, formată după chipul lui Dumnezeu, cu răul care se află în el; fiindcă răul este o întâmplare nefericită, o boală, un vis diabolic. Dar miezul persoanei este chipul lui Dumnezeu şi acesta rămâne în el în pofida oricărei desfigurări”.
Fidelă ideii de sinergie, Ortodoxia respinge orice interpretare a Căderii care nu lasă nici un loc pentru libertatea omenească.
Aşadar, din ce stare consideră Ortodoxia că a căzut omul? Sfântul Irineu (sec. II) scrie:
„Primind omul existenţa, el trebuia să crească şi să se maturizeze, apoi să devină puternic şi, ajungând la deplină maturitate să fie slăvit, şi slăvit fiind, ar fi putut să-L vadă pe Dumnezeu”.
(Adversus haereses, Cartea IV, cap. 38, 3).
Conform Sfântului Irineu condiţia originară a omului a fost una de copilărie spirituală, inocenţă şi simplitate îmbinate cu curăţie morală. Omul trebuia să câştige asemănarea dumnezeiască printr-un proces lent. El nu consideră căderea omului ca fiind o rebeliune în toată regula, ci mai degrabă o dorinţă impulsivă de a se maturiza înainte de vreme.
Metafora ochiului vătămat m-a ajutat să înţeleg diferenţa dintre cele două concepţii. Modelul deteriorării totale consideră că prin Cădere a fost nimicit ochiul duhovnicesc al omului şi astfel el nu mai este capabil să mai aibă nici un fel de vedere spirituală. Singura sa speranţă este de a primi un ochi cu totul nou de la Dumnezeu. Dumnezeu decide unilateral cine va primi un nou ochi şi cine nu. Aceasta poartă numele de predestinare dublă fiindcă Dumnezeu singur hotărăşte (predestinează) cine va primi credinţă şi va merge în rai şi cine nu va primi credinţă şi va merge în iad.
Spre deosebire de teologia apuseană, în concepţia ortodoxă, Căderea afectează ochiul duhovnicesc dar nu îl nimiceşte. Nu suntem orbi cu totul deoarece, fiind creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am păstrat libera voinţă şi un anumit grad de dorinţă de Dumnezeu. Credinţa rămâne în noi, chiar dacă e mai mică decât bobul de muştar. A avea credinţă nu este o chestiune de a avea totul sau nimic. Aşa cum există diferite niveluri ale căderii [în păcat], tot aşa există şi diferite grade de credinţă.
Ce s-a moştenit din Păcatul strămoşesc?
Eram un mare admirator al Fericitului Augustin (sec. IV-V), care este considerat de cea mai mare parte a creştinătăţii apusene drept părintele teologiei apusene. Studiind impactul imens pe care l-a avut asupra creştinismului occidental am descoperit că disputa sa cu călugărul Pelagius, un briton care locuia la Roma, a fost punctul critic. Pelagius (sec. V) nega moştenirea de către urmaşii lui Adam a vreunei urme de păcat. Deşi Fericitul Augustin i-a răspuns lui Pelagius bine în cele mai multe privinţe, el a apelat la anumite extreme care au dus la denaturări şi accentuări exagerate târzii. În scrierile Fericitului Augustin s-a folosit pentru prima dată termenul „păcat originar” (peccato originali).
Textul biblic central în chestiunea păcatului strămoşesc este Romani 5, 12 în care Sfântul Apostol Pavel face referire la Adam. Următorul pasaj este traducerea din greacă făcută de Ortodoxie: „precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, şi din această cauză [moartea] toţi au păcătuit”. Ultimele patru cuvinte în greacă sunt eph ho pantes hemarton.
Aici se iveşte o mare problemă de traducere. Aceste patru cuvinte au fost traduse în latină astfel in quo omens peccaverunt. „în care [Adam] toţi oamenii au păcătuit”. Această formulare a fost folosită în Apus odată cu traducerea Bibliei în latină făcută de Fericitul Ieronim (sec. IV-V), pentru a justifica doctrina vinei moştenite de la Adam şi transmise urmaşilor săi. Varianta greacă nu spune nimic de acest gen. Eph ho este o contracţie a lui epi cu pronumele relativ ho; poate fi tradus „fiindcă”. Majoritatea specialiştilor moderni sunt de acord că acesta este înţelesul.
Aşadar, Sfântul Pavel nu spune că suntem cu toţii vinovaţi de păcat personal, doar fiindcă suntem uniţi cu toţii în Adam, ci că precum Adam, cu toţii am comis fapte păcătoase şi astfel am experiat moartea. Suntem supuşi morţii şi distrugerii din cauza păcatului lui Adam, dar suntem vinovaţi numai pentru păcatele noastre proprii. Din nefericire, creştinismul occidental a acceptat adeseori variaţii ale următoarei versiuni prost traduse: „Aşadar, aşa precum printr-un om păcatul a intrat în lume iar moartea prin păcat, şi astfel moartea s-a răspândit la toţi oamenii, în care cu toţii am păcătuit”. Această traducere îl induce în eroare pe cititor făcându-l să creadă că vina pentru păcatul originar este moştenită.
În plus, confuzie apare şi din cele două cuvinte greceşti folosite pentru „păcat”. Cuvântul grec hamartema înseamnă „faptă personală păcătoasă” în timp ce hamartia semnifică o„stare de păcat generală”. Acest ultim concept este cel care a modelat învăţătura augustiniană despre păcatul originar, neputinţă morală şi vină moştenită. Deosebirea dintre cele două cuvinte ne dezvăluie o ipoteză importantă: cu hamartia (stare de păcat generală) ideea de fire păcătoasă, ca distinctă de actele păcătoase sau de persoanele care păcătuiesc, a câştigat valabilitate în teologia apuseană. Mai mult, termenul Părinţilor greci propatorikon amartema este cel mai bine tradus prin „păcatul strămoşesc”. Acest termen este anterior celui latin folosit de Fericitul Augustin şi care înseamnă „păcat originar”.
Pentru mine a fost o revelaţie să aflu că „păcatul strămoşesc” nu are legătură cu ideea de atransmite păcatul. Pe de altă parte, „păcatul originar” implică acest lucru, întrucât e primul din cele multe care urmează. Fericitul Augustin nu cunoştea limba greacă şi mulţi dintre Părinţii greci nu înţelegeau latina. Aşadar, încă din secolul al V-lea creştinismul Apusean apuca o cale diferită de cel Răsăritean. Primii Părinţi ai Bisericii susţineau că nu există un astfel de lucru ca fire păcătoasă în sensul de fire care moşteneşte vina pentru o faptă păcătoasă comisă de altcineva. În concepţia ortodoxă doar omul păcătuieşte, nu şi firea omenească.
Cu toate acestea, Sfânta Scriptură şi scrierile Părinţilor Bisericii conţin afirmaţii care arată că noi ne naştem în păcat. De exemplu, „Căci iată, întru fărădelegi m-am zămislit şi întru păcate m-a născut maica mea” (Psalm 51, 5). Copiii au fost dintotdeauna botezaţi pentru iertarea păcatelor, deşi ei, evident, nu au săvârşit nici un păcat personal. Ortodoxia consideră starea de păcătoşenie în care ne naştem cu toţii drept o înclinaţie de a păcătui personal, dar şi ca pe o rană, o stricăciune, o mortalitate fizică şi duhovnicească şi o deteriorare genetico-biologică. Dar a fi născut în păcat nu implică comiterea păcatului personal sau a fi vinovat personal pentru păcatele celor care au trăit înaintea noastră.
Ortodoxia consideră neascultarea lui Adam şi Eva drept păcatul lor personal, nu al nostru.Astfel că nici păcatul originar, nici mântuirea nu pot fi înfăptuite în viaţa unei persoane fără a fi implicată responsabilitatea personală şi neîngrădită. Această concepţie afirmă că deşi ne naştem cu o fire căzută noi nu suntem obligaţi să păcătuim. Fiecare dintre noi deţine suficientă libertate şi har ca să se întoarcă la Dumnezeu, ca sa fie întărit de El şi să se opună personal păcatului.Aşadar, suntem personal responsabili faţă de păcatele noastre. Nu putem pur şi simplu da vina pe strămoşii noştri.
Învăţătura creştin-ortodoxă despre păcatul originar mi s-au părut a fi liniştitoare. Iudaismul ortodox, de asemenea, respinge concepţia despre păcatul originar a creştinismului apusean. Iudaismul învaţă că copiii se nasc inocenţi şi deşi starea noastră generală reflectă urmările Căderii, fiecare om are liberă voinţă şi este personal responsabil pentru păcatele sale. Această concepţie este fundamentată pe versete biblice precum următoarele:
„Părinţii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina copiilor şi nici copiii să nu fie pedepsiţi cu moartea pentru vina părinţilor; ci fiecare să fie pedepsit cu moartea pentru păcatul său”(Deuteronom 24, 16); „Sufletul care păcătuieşte va muri. Fiul nu va purta nedreptatea tatălui, şi tatăl nu va purta nedreptatea fiului. Celui drept i se va socoti dreptatea sa, iar celui rău, răutatea sa” (Iezechiel 18, 20; sublinierea îmi aparţine).
Iudaismul-ortodox interpretează versetul: „…căci Eu Domnul Dumnezeul tău sunt Dumnezeu zelos, Care pedepseşte vina părinţilor în copii până la al treilea şi al patrulea neam pentru cei ce Mă urăsc”(Deuteronom 5, 9), în acelaşi fel în care îl interpretează creştinii ortodocşi – ca referindu-se la starea noastră generală de cădere şi nu la un anumit păcat sau o vină anume. Ambele teologii consideră păcatele ca fiind doar acte personale şi nicidecum acte ale firii. Nici nu susţin că omul este păcătos inerent, şi amândouă accentuează faptul că deşi în om există o înclinaţie de a păcătui, copiii sunt – folosind terminologia non-teologică – fundamental buni, nu răi”.
Sursa: cuvantul-ortodox.ro
