Un dar de la doamna Lenuța Neacșu, o cititoare a blogului nostru. Mulțumim!
Mamaia mea mergea la câmp și muncea de dimineață până seara. Mă lua cu ea să miros florile de pe câmp și să-mi arate gândacii de Colorado, (,,dragii de ei”) care ne mâncau cartofii. La amiază ne aciuiam sub umbra unui copac (,,dragul de el”) și mâncam mămăligă cu chisăliță.
Îmi plăcea când moțăia să-i miros pielea. ”Lasă-mă acum, că sunt asudată ” … îmi spunea. Dar mie tocmai asta îmi plăcea … când era transpirată pielea bunicii mirosea a pământ reavăn, a ploi calde, a fir de iarbă verde … mirosea a pădure și-a lemn tăiat cu toporul pentru iarna cea lungă, a flori de câmp și-a fân proaspăt cosit, într-un cuvânt mirosea a tot satul cu rânduielile lui!
Mai era totuși un miros, cel mai puternic dintre toate, pe care nu știam cu ce să-l aseamăn că încă nu-mi trecuse bunica prin fața ochilor niciun lucru care să miroase la fel. Abia mai târziu, când m-a dus prima oară la Biserică, m-am dumirit. Bunica mi-a dat o bucățică mică de pâinică și mi-a zis: ”Mănânc-o!” Eu am dat s-o miros așa cum făceam cu toate bucățelele pe care le duceam la gură. ”N-o mai mirosi”, mi-a zis bunica. ”E pâinica lui Dumnezeu, draga de ea, mănânc-o fără grijă”. Am luat-o în gură și-n timp ce-o mestecam am știut a ce mai mirosea trupul bunicii când muncea la câmp … a anafură.
Seara, când mă dobora somnul de parcă luptasem pe front, cum spunea bunica, o auzeam cum se ruga încetișor pentru toți copiii și nepoții ei, nu uita pe niciunul, toți erau aduși în fața lui Dumnezeu cu rănile lor, iar rugăciunea caldă a bunicii îi oblojea pe fiecare cum știa ea mai bine. Surâdeam în somn când îmi auzeam numele și când bunica se ruga să-mi dea Dumnezeu mai multă poftă de mancare că sunt numai piele si os … Apoi, când încheia rugăciunea, bunica își făcea semnul crucii și îmi făcea și mie așa adormită cum eram …. abia de atunci adormeam buștean căci, simțind mâna bunicii la frunte și la burtică, știam că bunica a împăcat cerul cu pământul, răsăritul cu apusul și că nicio stihie n-ar îndrăzni să se mai apropie de mine … eram nepoata bunicii rugătoare!
La scurt timp, tata mi-a dat vestea că bunica a murit … și am rămas gânditoare … cum se va mai descurca lumea fără bunica mea? Cum va reuși lumea să mai funcționeze fără rânduiala ei precisă? Că doar tot mersul lumii era dictat de bătăile ei sigure de inimă … ele dădeau ritmul lumii și al satului în care trăia …
Ce ciudat, mi-am zis sărutând pentru ultima dată fruntea îmbrobodită cu batic a bunicii, ce ciudat! Chiar și adormită bunica tot mai mirosea a flori de câmp, a pământ reavăn și a anafură …
O să-mi fie dor de tine, mamaie! am strigat printre lacrimi, aruncând un bulgăre de țărână peste sicriul ei … Unde o să mai găsesc eu miros ca al tău???… Unde, Doamne???… Unde? Ecoul acestei întrebări mi-a răsunat mult timp în urechi … până când s-a estompat prin încâlcitele și neînțelesele cărări ale adolescenței.
Anii au trecut, eu am pășit cu pași mari în viață uitând de întrebările fără răspuns, dar niciodată de bunica. Și într-o zi, când eram suficient de zdrobită ca să mă mai împotrivesc, m-am apropiat spășită și învinsă de ușa Bisericii. Am stat cu greu până la sfârșitul slujbei, apoi, la fel ca toți credincioșii din Biserică, m-am apropiat de mâna preotului care împărțea anafură. Am luat o bucățică de pâinică și, înainte de-a o duce la gură, mi-am amintit clar de ziua în care am luat-o pentru prima dată în Biserica din satul bunicii ”N-o mai mirosi, e pâinica lui Dumnezeu … mănânc-o fără grijă”. Am dus-o la gură, dar înainte de asta, am mirosit-o adânc, adânc, de mai multe ori … și, ciudat, pâinica mirosea a bunica … adică a flori de câmp, a pământ reavăn și a fân proaspăt cosit!!
De atunci, merg în fiecare Duminică la Liturghie și sărut zâmbitoare mâna preotului ce-mi dă bucățica de pâinică ce are puterea să unească cerul cu pământul, răsăritul cu apusul, iar pe cei vii cu eternul din inima lor.
