„Aduceți-vă aminte de mai marii voștri, care v-au grăit cuvântul lui Dumnezeu, la a căror săvârșire a vieții privind, să le urmați credința” (Evrei 13,7).
Zi festivă este astăzi pentru întreaga Biserică Ortodoxă, căci acum 1600 de ani, când Biserica lui Hristos își răspândise și își înfipsese adânc rădăcinile în civilizația și în conștiința umanității, când zidurile catacombelor au fost schimbate cu zidul șlefuit al sfintelor locașuri și persecuțiile au încetat, Dumnezeu, prin purtarea Sa de grijă, S-a milostivit să trimită Bisericii ajutor duhovnicesc, luceferi aprinși, care și-au revărsat strălucirea sfințeniei vieții lor pe cerul Bisericii de pretutindeni.
Întorcându-ne cu ochii minții în acea vreme condusă după principii platonice și teorii aristotelice, vedem iubirea milostivă a lui Dumnezeu, care scoate pe om din întunericul necunoștinței și îl aduce prin Pronia Sa dumnezeiască la lumina adevărului revelat, căci „aceasta este viața veșnică: Să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis” (In 17,3). Astfel, Dumnezeu dăruiește Sfintei Sale Biserici pe cele „trei lumini ale harului” și „trâmbițe ale Duhului Sfânt”, apărători și păstrători ai adevărului de credință, dascăli ai pocăinței și iubirii de aproapele: pe Sfântul Vasilie cel Mare, prin evlavie adâncă, Sfântul Grigorie Teologul, prin știința înaltă și pe Sfântul Ioan Gură de Aur, prin darul vorbirii. Toți trei au fost oameni virtuoși, mari învățați care, prin întreaga lor viață curată, trăită în Hristos, și prin adânca lor cugetare și știință s-au arătat a fi mari iconomi ai Tainelor lui Dumnezeu – Cel în Treime preaslăvit. Ei au apărat dreapta credință de învățăturile greșite, stabilind adevărul dogmelor creștine și au însuflețit pe creștini prin cuvântările și pilda vieții lor, spre a duce o viață adevărată – viața în Hristos. Acești trei luceferi ai Bisericii au fost puternic ancorați în spiritualitatea și viața Bisericii, dar și în cultura vremii lor, încât au reușit să facă o îmbinare fericită între filosofia clasică, Atena savantă și duhul evanghelic al Bisericii, Ierusalimul evlavios.
Primul în acest triumvirat sfânt al veacului de aur al Bisericii este Sfântul Vasilie cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei, născut pe la anul 330, dintr-o familie evlavioasă în Cezareea Capadociei, care a dat Bisericii șase sfinți: Sfânta Macrina cea Bătrână (bunica Sfântului Vasile), Sfânta Emilia (mama sfântului), Sfântul Vasilie, Sfântul Grigorie de Nyssa, Sfântul Petru de Sevastia și Sfânta Macrina cea Tânără.
Marele Vasilie, „lege a virtuților” este cunoscut în istorie atât prin impresionanta sa operă de apărare a credinței, de adânc tâlcuitor al adevărului dumnezeiesc, cât și de activitate filantropică. Sfântul Vasilie și-a făcut întâi educația în familie, apoi la școlile din Cezareea Capadociei – unde îl cunoaște pe Sfântul Grigorie de Nazians – iar mai apoi la Constantinopol și Atena.
Om de înaltă cultură teologică și filosofică, prin scriitura sa elevată și gândirea sa adâncă a lăsat scrieri dogmatice, ascetice, liturgice, canonice și omilii de mare valoare pentru tezaurul Bisericii. Sfântul Vasilie dezvoltă o frumoasă și interesantă teorie a cunoașterii lui Dumnezeu, Care nu poate fi cunoscut, spune el, decât din lucrările Sale și aceasta pe calea minții despătimite. Sfântul Vasilie aduce o precizare prețioasă în folosirea termenilor care exprimau în vremea lui, ființa lui Dumnezeu și persoanele Sfintei Treimi, subliniind deosebirea dintre ousia și hipostasis. Fiind un bun orator, luptă cu dârzenie împotriva abuzurilor și decăderii morale.
Dedicându-se monahismului, a organizat viața monahală, perfecționând-o prin reguli (Regulile Monahale), canoane și învățături, care sunt de mare preț și astăzi. Aportul său este cunoscut și în viața socială a comunității, unde a înființat un întreg complex de instituții de binefacere: azil de bătrâni, o casă de oaspeți, o casă pentru reeducarea fetelor tinere căzute, spitale, școli, un adăpost pentru leproși – toate acestea purtând numele de „vasiliade”.
Prin aceste lucrări și fapte ale sale, Sfântul Vasilie este pildă vie în cuvânt și faptă. Totodată, datorită profunzimii trăirii sale liturgice, Sfântul Vasilie a dăruit Bisericii și a împodobit tezaurul Ei cu Sfânta și dumnezeiasca Liturghie, bogat presărată cu flori ale Sfintei Scripturi și ale dogmelor Bisericii.
Al doilea corifeu al Ortodoxiei, „mintea cea cerească” și exponentul înaltei teologii este Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit și „Teologul” sau „Cuvântătorul de Dumnezeu”. Se naște la Arianz, aproape de Nazians, pe la 329-330, ca fiu al episcopului Grigorie, numit „cel bătrân”. Își pune bazele vastei sale culturi la cele mai înalte școli ale vremii: la Cezareea Capadociei, Alexandria și Atena „cea de aur”, unde stă aproximativ opt, nouă ani. Dorind a-și adânci cugetarea în tainele învățăturii lui Hristos și a-și împodobi viața cu florile virtuților bineplăcute lui Dumnezeu, ascultă chemarea bunului său prieten, Marele Vasilie, și se retrage la mănăstirea de pe malul Irisului în Pont. Aici lucrează cu prietenul său la alcătuirea primei Filocalii.
Este chemat de tatăl său, în Nazians, pentru a-l ajuta în activitatea pastoral-misionară. După ce este hirotonit preot, împotriva voinței sale, se retrage din nou la mănăstirea din Pont, de unde revine după stăruințele tatălui său, în anul următor, prilej cu care rostește cuvântarea „Despre fuga sa”. În 371 este hirotonit de către Sfântul Vasilie, episcop de Sasima. În 379, la stăruințele creștinilor dreptslăvitori din Constantinopol, vine aici pentru a organiza și întări duhovnicește Biserica în lupta împotriva arienilor – anomei. Aici, el a deschis o capelă numită „Învierea”, unde va rosti cele „Cinci cuvântări teologice” în conținutul cărora a elaborat și formulat învățătura Bisericii Ortodoxe despre Sfânta Treime. Viața sa duhovnicească deosebită și talentul său oratoric, virtuțile și succesele sale misionare contra ereticilor au dus la instalarea lui oficială ca episcop al cetății de către însuși împăratul Teodosie în anul 380.
Participă la Sinodul al II-lea Ecumenic din Constantinopol (381), iar în urma intrigilor episcopilor egipteni și macedoneni se retrage din scaunul episcopal al Constantinopolului, la Nazians, unde își petrece ultimii ani din viață în rugăciune, studiu și creare de poeme cu un bogat conținut teologico-dogmatic.
Ultimul luceafăr care încununează tripticul marilor dascăli ai lumii și ierarhi este Sfântul Ioan Gură de Aur, „trâmbița Duhului Sfânt”, al cărui nume este pomenit cu mare cinste și evlavie de întreaga suflare a Bisericii în toate duminicile și sărbătorile de peste an.
Născut în Antiohia pe la 354 din familie nobilă (tatăl său, Secundus, fiind mare dregător militar). Primele elemente ale educației creștine, Sfântul Ioan le va primi de la mama sa, Antuza. Își desăvârșește educația „clasică” la școala eruditului învățat, retorul Libaniu și filosoful Andragatius. În ceea ce privește educația creștină, Sfântul Ioan și-o întărește prin frecventarea asketerionului lui Diodor din Tars și al lui Carterios. După moartea mamei sale, Antuza, Sfântul Ioan se retrage în munții Antiohiei, unde va duce vreme de mai mulți ani, o viață ascetică deosebită, plină de nevoințe duhovnicești. La 381 este hirotonit diacon de către episcopul Meletie, în Antiohia, unde rostește cele mai multe și cele mai frumoase dintre omiliie sale și desfășoară o bogată activitate misionară. A combătut pe eretici, îndeosebi pe anomei și pe iudeo-creștini.
La moartea patriarhului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan este numit patriarh al capitalei Imperiului. Ajuns patriarh, Sfântul începe lupta fățișă împotriva abuzurilor din Biserică și a corupției de la curtea imperială. Dragostea sa pentru săraci, pentru adevăr și pentru dreptate, tonul tăios și neiertător al predicilor sale, care criticau aspru toate păcatele și pogorămintele, de la rob până la stăpân, au atras asupra lui ura și dușmănia curții imperiale. Fapt pentru care în urma uneltirilor, Sfântul Ioan este acuzat de origenism și condamnat la Sinodul de la Stejer, lângă Calcedon, unde este depus din scaunul episcopal și exilat în Bitinia.
În urma unui cutremur mare, care are loc în capitala imperiului, poporul înțelege că acesta s-a petrecut pentru că Sfântul Ioan a fost nedreptățit, fapt pentru care Sfântul este rechemat din exil.
Spre sfârșitul anului 403, Sfântul Ioan critică aspru neorânduielile care s-au produs cu prilejul inaugurării unei statui a împărătesei Eudoxia. Acest lucru atrage mânia împărătesei și decizia de a fi exilat pentru a doua oară, la Cucuz, în Armenia Mică, unde își dă și sufletul slăvind pe Dumnezeu în anul 407.
Sfântul Ioan, prin gândirea sa profundă și prin trăirea la cea mai înaltă intensitate a cuvântului Scripturii, nu în ultimul rând prin darul său oratoric și elocința sa intelectuală, este numit pe drept cuvânt „hrisostom”.
Sfântul Ioan Gură de Aur este predicatorul prin excelență al Bisericii. Cuvântările sale, pline de suflul evlaviei și de o deosebită înălțime a cugetării moral – teologice, sunt mereu actuale.
Sfântul Ioan este modelul catehetului care sintetizează în chip fericit pe păstorul de suflete, luminat, cumpătat, evlavios, exemplu de pocăință în faptă și în cuvânt. Tratatul său „Despre Preoție” este cartea clasică a Bisericii despre dumnezeiască Taină a Hirotoniei, care a însuflețit, încurajat, călăuzit și înălțat spre adevăratul sens al Sfintei Taine, generații întregi de preoți de-a lungul veacurilor.
Așadar, întreaga suflare creștină vede în acești luceferi ai Bisericii apogeul literaturii teologice. Sfântul Vasilie cel Mare și Sfântul Ioan Hrisostom au alcătuit nemuritoarele și cereștile Liturghii, iar Sfântul Grigorie a fundamentat dogma Sfintei Treimi.
Deci, potrivit poruncii Sfântului Apostol Pavel, este de mare folos duhovnicesc pentru noi creștinii dreptslăvitori să luăm aminte la viața lor pilduitoare, la lupta lor neînfricată împotriva patimilor, precum și la mărturisirea statornică a adevărului, căci ei au trăit cum au învățat și au învățat cum au trăit, adică după cuvântul Evangheliei și în duhul Bisericii, făcându-se astfel, pentru noi mijlocitori și rugători fierbinți, înaintea tronului Preasfintei Treimi, împreună cu Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și cu toate cetele Sfinților, pentru noi și a noastră mântuire. Amin.
Articol semnat de Pr. Drd. Mihai Zvorâște, postat pe doxologia.ro la data de 29 ianuarie 2014
Sursa: http://basilica.ro.
