Duminica a 25-a după Rusalii – Pilda samarineanului milostiv
Apostol Efeseni 4, 1-7
Fraților, vă îndemn, eu cel întemnițat pentru Domnul, să umblați cu vrednicie, după chemarea cu care ați fost chemați, cu toată smerenia și blândețea, cu îndelungă-răbdare, îngăduindu-vă unii pe alții în iubire, silindu-vă să păziți unitatea Duhului, întru legătura păcii. Este un trup și un Duh, precum și chemați ați fost la o singură nădejde a chemării voastre; este un Domn, o credință, un botez, un Dumnezeu și Tatăl tuturor, Care este peste toate și prin toate și întru toate. Iar fiecăruia dintre noi i s-a dat harul după măsura darului lui Hristos.
Evanghelia Luca 10, 25-37
În vremea aceea a venit la Iisus un învățător de lege, ispitindu-L și zicând: Învățătorule, ce să fac ca să moștenesc viața de veci? Dar Iisus a zis către el: Ce este scris în Lege? Cum citești în ea? Iar el, răspunzând, a zis: «Să iubești pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta și din tot sufletul tău și din toată puterea ta și din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți». Atunci Iisus i-a zis: Drept ai răspuns; fă aceasta și vei fi viu. Dar el, voind să se îndreptățească pe sine, a zis către Iisus: Și cine este aproapele meu? Iar Iisus, răspunzând, a zis: Un om cobora de la Ierusalim la Ierihon, și a căzut între tâlhari, care, după ce l-au dezbrăcat și l-au rănit, au plecat lăsându-l aproape mort. Din întâmplare, un preot cobora pe calea aceea și, văzându-l, a trecut pe alături. De asemenea și un levit, ajungând în acel loc, venind și văzând, a trecut pe alături. Iar un samarinean, mergând pe cale, a venit la el și, văzându-l, i s-a făcut milă și, apropiindu-se, i-a legat rănile, turnând pe ele untdelemn și vin; apoi, punându-l pe asinul său, l-a dus la o casă de oaspeți și a purtat grijă de el. Iar a doua zi, scoțând doi dinari, i-a dat gazdei și i-a zis: Ai grijă de el și, ce vei mai cheltui, eu, când mă voi întoarce, îți voi da. Deci, care dintre aceștia trei ți se pare că a fost aproapele celui căzut între tâlhari? Iar el a răspuns: Cel care a făcut milă cu el. Și Iisus i-a zis: Mergi și fă și tu asemenea.
Mila este o lege interioară şi o cale către plinătate. Înaintea Postului Naşterii Domnului, Biserica a aşezat două parabole în opoziţie: Parabola samarineanului milostiv şi cea a bogatului nemilostiv, ambele vorbindu-ne despre drama omului căzut. Dacă prima ne vorbeşte despre „cel căzut între tâlhari…”, cea de a doua scoate în evidenţă un alt fel de cădere. Şi pentru unii, şi pentru alţii, Postul Crăciunului deschide perspectiva restauratoare prin înomenirea Cuvântului.
Parabola samarineanului milostiv ne oferă astăzi o lecţie de sensibilitate şi gingăşie faţă de cel care se află în necaz. Parabola ne învaţă nu atât ce trebuie să facem, ci, mai ales, cum, deoarece este necesar să ţinem permanent seamă de demnitatea „celui căzut”, purtând grijă a nu o vătăma şi mai mult!
Să nu-L ispitim pe Hristos!
Dialogul dintre Hristos şi învăţătorul de Lege este fantastic, însă în defavoarea celui de-al doilea. Voind să-şi demonstreze, parcă, superioritatea în învăţătură, acesta Îl „ispiteşte” pe Domnul cu întrebarea: „Ce să fac…?” Evident, întrebarea a fost foarte bună, dar intenţia nu a fost la fel de bună. Hristos – Dătătorul Legii, intuindu-i viclenia, nu-i intră în joc, ci foloseşte o stratagemă (tehnica întrebării) şi îi răspunde printr-o întrebare. Răspunsul foarte prompt, prin combinarea mai multor texte din Vechiul Testament, demonstrează că reprezentantul Legii era un om foarte bine pregătit şi tocmai acum vine răspunsul-sentinţă al lui Hristos: „Drept ai răspuns; fă aceasta şi vei trăi”. Învăţătorul, văzându-se „umilit” în faţa propriilor credincioşi şi căutând o „justificare” sau dorind „să se îndreptăţească pe sine”, continuă cu o nouă întrebare despre „aproapele”. Hristos, răspunzând, rosteşte în mod magistral Parabola samarineanului milostiv!
Părintele Nicolae Steinhardt spunea că Domnul a venit să ne mântuiască şi să ne scandalizeze! Şi în pericopa de faţă Domnul scandalizează. Adresându-se iudeilor, pune împreună doi termeni (samarinean şi milă), care, în accepţiunea poporului ales, nu-şi puteau avea locul unul lângă altul! Domnul nu Se sfieşte să îi folosească împreună, dorind, pe de o parte, să demonteze această predispoziţie a semenilor spre desconsiderare şi intoleranţă şi să transmită mesajul iubirii universale (Hristos nu are pe nimeni de pierdut!).
Cea mai mare poruncă din lege (scripturistic şi patristic)
Textul din Deuteronom: „…Să iubeşti şi să-I slujeşti Domnului Dumnezeului tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău” (10, 12), combinat cu textul din Levitic: „Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi” (19, 18), oferă răspunsul la această problemă! Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că acela care iubeşte pe Dumnezeu nu poate să nu iubească pe tot omul ca pe sine însuşi, deşi nu are plăcere de patimile celor care nu s-au curăţit încă. De aceea, când vede întoarcerea şi îndreptarea lor, se bucură cu bucurie mare şi negrăită (Cele patru sute capete despre dragoste – 1, 13).
„Cercetează Scripturile – spune Sfântul Talasie Libianul – şi vei afla poruncile; şi fă cele zise şi te vei izbăvi de patimi!” (Despre dragoste, înfrânare şi petrecerea cea după minte – IV, 1).
Despre ce fel de împlinire a poruncilor vorbim? Împlinire rece, mecanică? Oare nu reprezintă aceasta o împlinire fără adâncurile credinţei şi înălţimile dragostei, o împlinire exterioară, care nu implică participarea umană integrală, ci doar „bifarea” unor sarcini încredinţate? Mântuitorul mustră felul acesta de „împlinire”, spunând: „Ce voiţi să vă facă vouă oamenii, faceţi-le şi voi la fel” (Lc. 6, 31-33) sau: „Făţarnicilor, bine a prorocit Isaia despre voi, când a zis: Norodul acesta se apropie de Mine cu gura şi Mă cinsteşte cu buzele, dar inima lui este departe de Mine” (Mt. 15, 7-9). El subliniază făţărnicia celor care „dădeau zeciuiala din izmă, mărar şi chimen… strecurând ţânţarul şi înghiţind cămila, neglijând cele mai importante lucruri din lege, şi anume dreptatea, mila şi credincioşia!” (Mt. 23, 23-24). Iată cum fapta şi credinţa se completează una pe alta, „căci precum uneltele fără meşter şi meşterul fără unelte nu pot face nimic, aşa şi credinţa fără împlinirea poruncilor şi nici împlinirea poruncilor fără credinţă nu ne poate înnoi şi plăsmui din nou, făcându-ne din vechi – noi”, spunea Sfântul Simeon Noul Teolog (Cuvântări morale – 1, 11).
Domnul ne îndeamnă să extindem fapta iubirii la tot omul, deoarece „tot adamul” este „aproapele” căruia eşti chemat să i te faci „aproape”. „Deci se cuvine să facem bine tuturor, dar mai ales celor care nu pot să întoarcă”, învaţă Sfântul Teodor al Edesei (Una sută capete folositoare, 85).
Nepăsarea sau „cum să treci pe alături“
Nepăsarea îşi caută şi îşi găseşte permanent argumente în favoarea ei! Textul evanghelic spune că preotul şi levitul „coborau” (de la Ierusalim, de la slujirea la Templu) şi, evident, se poate argumenta în favoarea lor cu prescripţia Legii. Dar oare Legea este mai mare decât dragostea?
Formalismul, legalismul, ritualismul, cazuismul preotului şi levitului au devansat mila şi iubirea. Ne aşteptam să fie diferit, nu? Însă slujitorii Templului, slujitorii lui Dumnezeu, au ţinut cont mai mult de prescripţia Legii, de normă, uitând, de fapt, principala lor chemare şi… „au trecut pe alături”! Au lăsat în grija altcuiva (a samarineanului, în cazul nostru) sarcina de a ne preda lecţia iubirii aproapelui. Preotul şi levitul nu s-au aplecat asupra „celui căzut între tâlhari”, „ca să nu se spurce”. Nici iudeii nu au intrat în pretoriu „ca să nu se spurce” (In. 18, 28), dar nu s-au sfiit să-L ucidă pe Hristos!
Sfinţii Varsanufie şi Ioan scriau că moleşeala, nepăsarea şi iubirea de trup nu ne lasă să răsuflăm (Scrisori duhovniceşti – 149), fiind împiedicaţi (la lucrarea binelui) de multitudinea patimilor necurate care pun stăpânire pe suflet (Sfântul Talasie Libianul, Despre dragoste … III, 63).
Dragostea ca legătură a desăvârşirii
Credinţa este un bun lăuntric, afirmă Sfântul Teodor al Edesei. Ea naşte în noi frica lui Dumnezeu. Iar frica lui Dumnezeu ne învaţă păzirea poruncilor, care se numeşte făptuire. Iar din făptuire odrăsleşte cinstita nepătimire. Iar rodul nepătimirii este iubirea, care e plinirea tuturor poruncilor (Una sută capete foarte folositoare – 4).
Mesajul central al Evangheliei lui Hristos îl constituie iubirea şi, ca derivat al acesteia, mila! Astfel, propunând o viziune nouă asupra unui Dumnezeu milostiv, blând, iertător, binevoitor, într-un cuvânt, iubitor, Hristos părăseşte calea sacrificială a Torei, care, pentru împăcarea cu Dumnezeu, presupunea aducerea de (costisitoare!) jertfe sângeroase la Templul din Ierusalim.
Scriptura nu ne spune nimic despre felul în care s-a retras învăţătorul de Lege, dar nu este foarte dificil să înţelegem că Hristos, cel puţin, l-ar fi tulburat (ex.: Tânărul bogat, Zaheu vameşul etc.).
A face aproapelui tău binele din toată inima înseamnă a-l iubi ca pe tine însuţi şi ştim ce înseamnă a ne iubi pe noi înşine! Totuşi, transferul acesta de iubire de la noi înşine la aproapele poate deveni o problemă şi aceasta nu pentru că nu am fi capabili, ci pentru că, de cele mai multe ori, nu suntem dispuşi să o facem. Să transformăm, aşadar, egoismul în iubire mântuitoare, în virtute!
Pr. Dr. Constantin Totolici
Sursa: http://ziarullumina.ro
Puteți citi și:
Omilia Sfântului Nicolae Velimirovici – Pilda samarineanului milostiv
