Pardesiul

Preot Ioan Istrati

Astă iarnă am fost la un praznic, la o pomenire la restaurantul Rapsodia.  Acolo erau mai mulți preoți, fiecare cu pomenirea lui. După ce am așteptat să termine fiecare, am început și eu. Cei ce terminaseră au început să vorbească, deranjând slujba. Ce voiam să zic. Mi-am pus pardesiul negru, lung, pe un scaun. La plecare am uitat de el.

Când am ajuns acasă, de-abia, am observat că  nu-l mai am. M-am dus înapoi la restaurant, dar oamenii de acolo nu văzuseră nimic. Gata, l-am pierdut. Îmi părea rău de el, că aveam doar unul atât de stilat și de clasic.

După vreo trei zile, pe la Casa de Cultură, l-am văzut pe un sărman fără locuință, neras și obosit, dar care mergea țanțoș, cu mâinile depărtate de corp, de o așa frumusețe de pardesiu. L-am abordat, i-am spus că l-am uitat la restaurantul Rapsodia.

Omul a făcut ochii mari, apoi a zis:

– Eu l-am găsit pe un scaun, nu mai era nimeni în sală. Dacă vreți, vi-l dau înapoi.

Și dădea să se dezbrace. I-am zis:

– Lasă, ai grijă de el, oricum îți stă mai bine.

Omul a zis:

– Părinte, aveam o geacă de blugi foarte stricată, nu se mai închidea, nu ținea cald. În dimineața aia, I-am zis lui Dumnezeu: „Doamne, dacă Ți-a fost vreodată cumplit de frig, ajută-mă și pe mine cu o pufoaică ceva.” Și am găsit așa frumusețe. Mai ales că e de la un preot.

Lui Dumnezeu Îi e frig în sufletele noastre bântuite de crivățul nepăsării.

Dumnezeu ne dă când cerem cu toată inima și simte durerea, frigul nostru, și le vindecă.

P.S. Eu mi-am luat altul, aproape identic.

Total
102
Shares
Previous Post

Ascultarea, între voință și nevoință – Arhim. Melchisedec

Next Post

Receptarea „Scării” Cuviosului Ioan în spiritualitatea isihastă a Cuviosului Paisie de la Neamț

Related Posts