Părinteeeee! Cât mă bucur să te văd.

Preot Ioan Bădiliță

Fost-am ieri să-mi vizitez finuțele de botez din prima parohie. De fiecare dată când merg pe acolo, nu-mi pot stăpâni emoțiile. Mai ales când trec prin dreptul Bisericuței din furci, unde, acum doisprezece ani, Preasfințitul Calinic Botoșăneanul și-a pus mâinile sale mari și calde peste capul meu rezemat de o Sfântă Masă din lemn putrezit, care abia se mai ținea și sub care păianjenii liturghiseau pe limba lor, torcând, probabil, un veșmânt pentru tânărul preot.

În curtea micuței Efremia, pentru care am mărturisit Crezul lângă apa renașterii, tanti Constanța, străbunica Efremiei, tresare de după frunzele de vie: „- Părinteeeee! Cât mă bucur să te văd.”

Mă apropii de ea. Începe să lăcrimeze. Îmi prinde mâna cu forță și o sărută. Nu, nu a uitat mâna care i-L dăruia pe Hristos și tot cerul într-o linguriță. I-am sărutat și eu mâna. Nu, nu am uitat niciodată mâinile care au apăsat clanța Bisericii și s-au rugat împreună cu mine atâția ani.

Știți, am vorbit de multe ori despre fericire. Dar acum cred că fericirea e, dincolo de toate, bucuria de a te simți acasă oriunde mergi. Și de a fi primit ca un copil, ca un frate, ca un părinte…

Total
13
Shares
Previous Post

Mândria se infiltrează peste tot

Next Post

Nevinovat

Related Posts