Părintele Evmenie Saridakis sau despre bucuria care odihnește

Am privit una, două… multe fotografii cu Părintele Evmenie. Incredibil, dar adevărat! În toate, Părintele nu doar că zâmbea. Emana bucurie. Aveam dinaintea ochilor fericirea întrupată. Intrigat peste măsură, vrând să aflu rețeta acestei fericiri debor­dante, i-am citit, cu nesaț, viața. O viață din care vă redau câteva crâmpeie.

Născut la 1 ianuarie 1931, în satul Ethia, din insula grecească Creta, încă de mic, Părintele Evmenie a fost un ales al cerului. Odată, pe când aprindea candela din Biserică, i s-a înfățișat Maica Domnului, care i-a spus: „Tu vei deveni într-o zi preot”. Din fragedă copilărie a cunoscut foamea și nesfârșitele lipsuri. Micul Constantin, cum fusese numit la botez, nu se sătura niciodată de pâine și abia pe la 12 ani a purtat prima pereche de încălțăminte. Însă lipsurile îndurate de timpuriu nu și-au pus pecetea asupra sufletului său sensibil: chipul său era numai zâmbet și lumină.

La vârsta de 17 ani a primit înștiințare că va fi monah. Sfântul povestea peste ani: „În 1944, în ajun de Anul Nou, după-amiază, m-am dus, am aprins candelele în Biserică, apoi am plecat acasă. Eram cu sora mea, Evghenia, și gustam niște copturi de post, tradiționale pentru sărbătorile de iarnă. În timp ce mâncam, a apărut o lumină care m-a orbit și a intrat în mine, până în adâncul sufletului meu. În clipa următoare, am strigat-o pe Evghenia, sora mea, și i-am zis: Evghenia, voi deveni călugăr. În momentul acela am simțit cum m-a luminat Dumnezeu. Am văzut cu ochii mei acea lumină care a intrat în sufletul meu. Odată cu vederea luminii am simțit foarte limpede că voi deveni călugăr”.

La 17 ani, Constantin pără­sește lumea stricăcioasă: intră ca novice în Mănăstirea Sfântului Nichita. Încă de la început, fratele Constantin s-a remarcat în viețuirea monahală prin ascultarea desăvârșită de care a dat dovadă (niciodată nu se plângea: „Sunt obosit”), prin smerenie și hărnicie. Virtuțile care răsăriseră în sufletul râvnitorului Constantin nu puteau fi pe placul diavolului, care nu s-a mul­țumit să-l războiască prin gânduri, ci i s-a înfățișat aievea: „Într-o zi, după cum povestea Părintele însuși, a apărut diavolul în fața lui și a zis: Eu sunt înger și trebuie să îngenunchezi și să mi te închini. În timp ce diavolul îi vorbea, Părintele Sofronie, însă, observă că îi lipsește un dinte și i-a răspuns ușor ironic: Nu ești înger, nu ești înger pentru că îți lipsește un dinte! Și atunci diavolul s-a întors cu mânie și l-a lovit. Apoi a dispărut din fața lui”.

Șicanele venite de la diavol au fost compensate de mângâierile primite de la Dumnezeu și plăcuții Săi. Odată, coborând la malul mării, Părintele Sofronie a auzit glasul neasemuit al Maicii Domnului, care îi grăia: „Copilul meu, să nu-ți fie teamă, pentru că eu nu te voi lăsa să te pierzi”.

Îndrumătorul lui, Sfântul Nichifor Leprosul

Îmbolnăvindu-se de lepră, Părintele Sofronie a ajuns în leprozeria din Atena. A primit tămăduirea de boală, însă el a ales să rămână acolo și să îi slujească pe cei care pătimeau cumplit. Îi slujea necontenit. Noaptea se adâncea în rostirea rugăciunii tămăduitoare de patimi și luminătoare: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!

În leprozeria din Atena, Părintele Evmenie l-a cunoscut pe Sfântul Nichifor Leprosul, care avea să îi devină povățuitor duhovnicesc. Părintele Evmenie se va încredința de măsurile duhov­nicești ame­țitoare la care ajunsese Sfântul Nichifor. Ajungând, într-o noapte, la chilia acestuia, „a deschis încet-încet ușa și ce să vadă? Îl vedea pe Părintele Nichifor rugându-se cu mâinile ridicate spre cer și ridicat de la pământ mai mult de un metru. Chipul lui strălucea ca soarele. Îndată ce a conștientizat această vedere cutremurătoare a închis cu grijă ușa și a alergat la chilia sa”.

La data de 19 aprilie 1975, Părintele Sofronie este hirotonit preot și primește numele de Evmenie.

„Oamenii nu vor să fie controlați și judecați”

Printre multele daruri de care s-a învrednicit Părintele Evmenie – darul înainte-vederii, al facerii de minuni – era și cel al lacrimilor. Dragostea deosebită pe care Părintele Evmenie o avea pentru slujbele Bisericii era răsplătită prin întâmplări minunate, greu de redat în sărăcăcioasele cuvinte. Vedea aievea Îngerii și Sfinții. Odată, maica Theotimi l-a întrebat: Părinte, în timpul Sfintei Liturghii, în Biserică este doar un Înger? După o tăcere îndelungată, Părintele Evmenie a spus, ca și cum vorbea cu sine însuși: „Fâl-fâl, îngerii, fâl-fâl, Îngerii! Mulți Îngeri, mulți Îngeri”. De multe ori, în timp ce Părintele slujea, pereții Sfântului Altar izvorau mir.

Una dintre harismele sale deosebite a fost paternitatea duhovnicească. A fost un călăuzitor de suflete. Spovedea „în fiecare zi, la orice oră”, după cum singur mărturisea. Părintele Evmenie nu canonisea. Încerca să refacă legătura credinciosului cu Dumnezeu. Povățuia adesea: „Dragii mei, noi, preoții, trebuie să arătăm multă indulgență la spovedanie. Oamenii nu sunt răi, nu vor să fie controlați și judecați, vor să simtă participare și bunăvoință din partea noastră. Mai indulgent decât noi toți este Mântuitorul nostru”.

Viitorului Mitropolit de Morfu, Neofit, i-a spus într-o zi: „Până o să mori, să te rogi și să spui: Doamne, Iisuse Hristoase, dăruiește-mi blândețe, smerenie și simplitate! Până la moarte! (…) Celelalte sunt mai ușoare”. Virtutea definitorie, pe care a cultivat-o întreaga-i viață, a fost dragostea jertfelnică față de aproapele. Se ruga adesea: „Doamne, Iisuse Hristoase, vreau să mân­tuiești pe toți oamenii”. Și „S-a bucurat Dumnezeu”, mărturisea Părintele Evmenie. Tot Mitropolitul Neofit scria: „Mulți oameni nu puteau să-l înțeleagă pe Părintele, nici bucuria lui, nici zâmbetul lui, nici dragostea lui. Nu știu ce se întâmpla înlăuntrul lor, dar înlăuntrul Părintelui era multă dragoste. Eu o simțeam foarte mult, chiar și atunci când era aspru și poate dur. Dragostea lui era, însă, personală, pentru fiecare”.

Legătura sa neîntreruptă cu Dumnezeu, harul ce îi învăluia, cald și protector, inima, îl făcea să fie bucuros, chiar în momentele de cumpănă sau restriște. Unei credincioase care l-a întrebat uimită: „Cum reușiți, Părinte, să fiți mereu bucuros și zâmbitor?”, Sfântul i-a răspuns: „Binecuvântato, acestea sunt zâmbetele pe care le-am primit din cer!”. Într-un an, pe când citea cântarea a IX-a a Canonului Mare, un imn de slavă închinat Maicii Domnului, Părintele Evmenie a apărut dinaintea cre­dincioșilor învăluit într-o lumină binefăcătoare, numai zâmbet și bucurie. Martor al acelei întâlniri, Mitropolitul Neofit povestește: „Părintele a înțeles și el în acel moment că sunt ca electrocutat, parcă pățisem ceva când am văzut acea lumină și acea bucurie. Aș putea să spun că lucrul cel mai important pentru mine a fost bucuria care devenise ipostatică, nu doar pe chip, ci parcă în întreg trupul și în orice mișcare a sa. Întreg omul acesta emana bucurie. Prin urmare și mâna lui, care ținea cădelnița, emana bucurie și chipul și ochii lui, toate erau pline de bucurie și lumină”.

Părintele Evmenie avea să fie canonizat de Biserica Ortodoxă Greacă la sfârșitul lunii martie a anului 2022.

În încheiere, merită să medităm la o anumită trăsătură a perso­nalității duhovnicești a Părintelui Evmenie: credința neclătinată în Pronia divină, în părinteasca Sa purtare de grijă. „Dacă (Părintele Evmenie) afla că cineva a murit, se bucura și râdea. Dacă afla că o femeie a născut, iarăși se bucura. Dacă afla că cineva s-a îmbolnăvit, iarăși se bucura: Slavă Ție, Dumnezeule!, spunea mereu. Îi plăcea să spună: Toate câte a voit, Domnul a făcut!”.

Ciprian Voicilă 

Sursa: http://ziarullumina.ro