Un bătrân era rugat insistent de copiii săi să le împartă toată averea, sub promisiunea că ei, în schimb, vor avea grijă de dânsul până la moarte.
Bătrânul, cunoscând că nu cereau aceasta cu gând bun și știind că adesea copiii uită de obligațiile pe care și le iau față de părinți, amână răspunsul până primăvara următoare, când le dădu o lecție de viață cu totul înțeleaptă: luă dintr-un cuib mai mulți puișori ai unor păsări sălbatice și-i așeză într-o colivie în fața ferestrei. La strigătul puilor, imediat apărură părinții lor, care începură să le aducă mâncare și să le-o dea în cioculețele lor deschise. Bătrânul tată își chemă copiii și le arătă înduioșătoarea scenă, spunându-le:
− Când vor crește, le voi da drumul puilor să zboare, și atunci voi hotărî și ce voi face cu averea mea!
Puii crescură, dar bătrânul nu-i eliberă, până ce nu-i prinse mai întâi și pe părinții lor. Îi băgă și pe aceștia în colivie, astfel încât puii să vadă că părinții lor rămân acolo, și, chemându-și din nou copiii, le zise:
− Vreau să vedem acum, împreună, dacă puii care au zburat vor face și ei cu părinții lor după cum au făcut părinții lor cu dânșii!
Trecură ceasuri și zile, dar puii… nu se mai întoarseră să-și hrănească părinții!
− Vedeți? zise bătrânul fiilor săi. Dacă nu le-aș da drumul și păsărilor-părinți acum, ar muri de foame! Puii nu se mai ocupă de dânșii. Cam așa ar putea fi și cu noi. Tare mă tem că, împărțindu-vă acum averea mea, niciunul din voi nu și-ar mai aduce aminte de mine…
Extras din Pilde vechi & Pilde noi – Preasfințitul Părinte Sebastian, Episcopul Slatinei și Romanaților.
