Paştile cele adevărate – trecerea de la spaimă şi nelinişte la bucurie şi Lumină

PS Ignatie (Episcopul Huşilor)

În ciuda bucuriei pe care ar trebui să o avem, spaimele, frica, nesiguranţa şi singurătatea ne locuiesc, în aceste vremuri de încercare, parcă mai intens decât realitatea luminii Învierii lui Hristos. Le simţim parcă mai aproape de viaţa noastră decât bucuria şi nădejdea care izvorăsc din Învierea lui Hristos.

Mulţi poate sunteţi trişti că nu puteţi fi cu noi, slujitorii Bisericii, la această slujbă unică din cursul anului bisericesc. Şi aveţi motive să fiţi mâhniţi. Nu ştiu dacă simţiţi vreo mângâiere sau se micşorează cu ceva tristeţea dumneavoastră, când vă mărturisim, cu maximă certitudine şi fără lamentaţii gratuite, că nici nouă nu ne este uşor fără dumneavoastră. Biserica nu suntem doar noi, slujitorii şi cântăreţii bisericeşti, ci toţi formăm frumuseţea şi unitatea Trupului lui Hristos: episcopi, preoţi, diaconi, monahi, cântăreţi şi credincioşi. Acum, în starea de faţă, dacă mă pot exprima în felul acesta, funcţionăm incomplet. Este ca şi cum la o nuntă frumoasă şi plină de veselie constaţi că dispare instantaneu mireasa. Nu pentru o jumătate sau o oră, ci pentru câteva luni bune.

Nu cred că păcătuiesc dacă vă spun că pe planul credinţei pandemia s-a dovedit a fi mai malefică şi mai vicleană decât orice regim totalitar prin care au trecut înaintaşii noştri. Comunismul a avut tentaţia luciferică de a-L fura pe Dumnezeu din inimile oamenilor. Criza coronavirusului nu îşi propune să Îl fure pe Dumnezeu, ci pe cei care nu credeam că pot fi furaţi vreodată: credincioşii. Bisericile s-au golit fără niciun pact sau vreo agresiune umană. Aşa ne-am trezit că nu vă mai avem în bisericile dumneavoastră – nu ale noastre, ale slujitorilor. Totul a fost unilateral: virusul invizibil şi nemilos a decretat stare de urgenţă, iar credincioşii au trebuit să dispară din calea lui. Noi doar am încuviinţat. Probabil din prudenţă, din frică, din maximă responsabilitate, şi mai ales din grijă conştientă faţă de sănătatea semenilor noştri, inclusiv a celor vârstnici sau suferinzi, care sunt cei mai ameninţaţi. Deoarece sănătatea este unul dintre cele mai minunate daruri din partea lui Dumnezeu. Şi, cum ştim fiecare în parte, de daruri este bine şi indicat să avem deosebită grijă. Nu să le lasăm în calea nimicitorilor.

Iubiţi credincioşi,

Sărbătoarea Paştilor ne pune în faţa unui adevăr fundamental: „Dumnezeu crucificat” este „mereu prezent în noi înşine, coborât în noi înşine şi în mijlocul nostru, în inima  spaimelor, angoaselor, a simplităţilor noastre”[2] şi a neliniştilor noastre, care, în mod paradoxal, ne învaţă că nicio lacrimă nu se pierde în învălmăşeala lumii acesteia, ci urcă pe căi nevăzute la Crucea lui Hristos.

Să nu uităm niciodată: pe Cruce, atunci când omul, în nebunia şi ura lui, a crezut că poate să-L omoare pe Dumnezeu, Iisus, aflat în suferinţe cumplite şi umilinţe inimaginabile, a fost de partea omului. Chiar dacă omul avea poftă de insultă şi calomnie usturătoare, Dumnezeu-Omul a rămas neclintit în dragostea Sa cuprinzătoare faţă de făpturile Sale.

Tot de partea omului este şi la Înviere, atunci când îl vede nesigur, dezamăgit şi trist, aşa cum au fost ucenicii Luca şi Cleopa, femeile Mironosiţe şi Apostolii.

Probabil că în aceste zile cu toţii ne identificăm cu Maria Magdalena. Sunt câteva elemente care ne ajută să ne regăsim în povestea tristă, dar cu final fericit, a acestei femei mironosiţe: întuneric, mormânt, dezamăgire, tristeţe că am pierdut ceva însemnat şi în final bucurie că întâlnim pe Cineva minunat.

Evanghelia Sfântului Ioan ne spune că Maria Magdalena „a venit la mormânt dis-de-dimineaţă, fiind încă întuneric” (Ioan 20, 1). Aici găseşte piatra mormântului dată la o parte, îngrijorându-se că cineva L-a furat pe Domnul. De frică şi de o eventuală confirmare a temerii sale, nici măcar nu intră în mormânt, ci fuge cu iuţeala fulgerului, ca un om aflat într-o primejdie cumplită şi cu nădejdile frânte, la Apostolii Petru şi Ioan, mărturisindu-le, cu sufletul la gură, că mormântul este gol. Întoarsă în grădină, unde vede cu ochii ei că Domnul nu mai este acolo, Maria Magdalena stă şi plânge lângă intrarea mormântului, paralizată de gândul că s-ar putea ca toată dragostea ei faţă de Hristos să fi fost o iluzie de care s-a agăţat cu întreaga ei fiinţă. Aşa cum i se întâmplă de obicei omului aflat în iadul suferinţei, Dumnezeu intervine când nimeni nu se mai aşteaptă la vreo nădejde de mai bine. Vine în intimitatea inimii noastre, întrebând-ne, aşa cum a întrebat-o Domnul pe Maria Magdalena: „De ce plângi? Pe cine cauţi?” (Ioan 20, 12). Sau ce cauţi? De ce Mă confuzi cu grădinarul sau cu orice altceva ori altcineva din lumea aceasta? Ca mai apoi să ne strige pe nume, iar noi să simţim că suntem inundaţi de lumina prezenţei lui Hristos, care spulberă absenţa de care eram apăsaţi în stările noastre de deznădejde zdrobitoare. Să simţim că suntem înviaţi, că energia Învierii restaurează toate funcţiunile muribunde ale existenţei noastre.

Iubiţii mei fii sufleteşti,

Spunea cineva atât de frumos că „iubirea învie tot ceea ce atinge” şi „că numai suferinţa poate mistui răul din noi”[3]. Maria Magdalena era tristă şi dezamăgită pentru că încă nu înviase Hristos în inima ei. Odată înviat Hristos în adâncul inimii ei, devine relevant pentru ea că Domnul este viu, ceea ce îi dă certitudinea că boldul morţii a fost zdrobit. Abia acum e învinsă moartea în sufletul ei, acum învie şi ea.

Niciunul dintre Apostoli, atunci când ei Îl întâlnesc pe Domnul înviat, nu Îi cere explicaţii suplimentare legate de modul cum a fost învinsă moartea. Sau că ar trebui verificată autenticitatea acestei biruinţe. Pentru ei era esenţial că L-au văzut pe Domnul, care le-a dat puterea de a crede că El este Cel înviat. Prin vedere se naşte comuniunea, nu din spuma vorbelor. Iubim doar ceea ce vedem, ca mai apoi să ajungem la credinţă, aşa cum mărturiseşte Sfântul Ioan Evanghelistul: „Atunci a intrat şi celălalt ucenic, care sosise mai întâi la mormânt, şi a văzut şi a crezut” (Ioan 20, 8).

Învierea nu are nevoie de argumente, ci se cere doar văzută şi simţită în carnea de lut a fiinţei noastre. Sfântul Simeon Noul Teolog, prin cuvintele sale, întăreşte acest adevăr: „Căci nici preasfânta cântare, pe care o avem acum în fiecare zi pe buze, nu spune: «Învierea lui Hristos crezând», ci: «Învierea lui Hristos văzând, să ne închinăm Sfântului Domnului Iisus, Unuia Celui fără de păcat». Cum deci Duhul Sfânt ne îndeamnă să zicem acum: «Învierea lui Hristos văzând», ca unii ce am văzut-o, deşi n-am văzut-o, de vreme ce Hristos a înviat o dată pentru totdeauna acum o mie de ani şi nici atunci nu L-a văzut cineva înviind? Oare dumnezeiasca Scriptură vrea ca noi să minţim? Să nu fie. Dimpotrivă, ea ne îndeamnă mai degrabă să spunem adevărul: şi anume, că în fiecare dintre noi, cei credincioşi, are loc Învierea lui Hristos şi aceasta nu o dată, ci în fiecare ceas, atunci când, precum spuneam, Însuşi Stăpânul nostru învie întru noi, strălucind şi scânteind cu scânteierile nestricăciunii şi Dumnezeirii”[4].

Iubiţii mei,

Cât timp vom căuta să explicăm moartea doar în termeni lumeşti şi materiali, tristeţea, teama şi neliniştea vor fi hrana sufletului nostru, aşa cum i s-a întâmplat şi Mariei Magdalena. Dumnezeu vrea să învieze în inima noastră. Nu ni se cere să ne împăcăm cu moartea, ci să ne împăcăm cu Învierea, care este adevărata noastră viaţă. Unica noastră sursă de bucurie, linişte, limpezime şi curaj.

Hristos le spune surorilor Marta şi Maria: „Eu sunt Învierea şi Viaţa” (Ioan 11, 25). Adică, Domnul este întâi Învierea noastră şi apoi Viaţa noastră. Cu alte cuvinte, oricât ne-am zbate pentru viaţa noastră, fără Înviere nu valorăm nimic. Ne chinuim şi ne dăm seama că nu suntem siguri pe nimic. Nici măcar pe viaţa noastră. Totul se fragilizează. Însăşi ştiinţa, care avea pretenţia de a surpa datele credinţei, îşi recunoaşte astăzi limitele, neştiind exact cum s-au produs mutaţiile prin care a apărut micul virus propagator de panică, nelinişte şi instabilitate economică, şi se dovedeşte neputincioasă în a i se opune tiraniei lui.

Poate că nu este întâmplător faptul că nu putem sărbători Învierea împreună în bisericile dumneavoastră. Nu vă merităm. Profetul Amos ne spune: „Voi preface sărbătorile voastre în jelire şi toate cântările tale în tânguire (…) Iată vin zile – zice Domnul – când voi trimite foamete pe pământ, nu foamete de pâine şi nu sete de apă, ci de auzit cuvintele Domnului” (Amos 8, 10-11). Asta pentru că nu am reuşit să ne convingem de adevărul că „credinţa în Hristos este raiul cel nou”[5], ci am rămas blocaţi în ritualismul superstiţiilor care ne ţin departe de profunzimea adevărurilor noastre de credinţă.

Din păcate, încă nu suntem plini de viaţa lui Hristos, care este adevărata noastră Înviere. Vrem să venim la slujba de Înviere, fără să avem deja aprinsă în inima noastră, prin post, rugăciune, Împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Domnului şi iubire multă faţă de cei sărmani şi  de toţi semenii noştri, lumina lui Hristos. Vrem să luăm lumină, dar nu facem niciun efort să devenim lumină pentru cei din casa noastră, pentru cei din satul sau oraşul nostru, pentru cei din jurul nostru şi pentru mediul nostru înconjurător. Vrem să venim la slujbă, dar poate nu ne propunem să transformăm viaţa noastră într-o rugăciune pentru noi înşine şi într-o slujire prin bunătate a semenilor noştri. Vrem să venim la Biserică, dar uităm complet că prin Taina Botezului noi înşine am devenit biserică vie a Preasfintei Treimi. Sfântul Simeon Noul Teolog ne atenţionează, grăindu-ne astfel: „Nu socoti că sărbătoarea stă în veşminte strălucite şi în cai mândri, în miruri scumpe, în lumânări şi sfeşnice, în mulţime de popor. Nu aceastea fac strălucită sărbătoarea, nici nu sunt adevărata sărbătoare (…)”, ci „aşa cum lăcaşul bisericii, această casă preafrumoasă, e luminat de multe candelabre, aşa şi casa sufletului tău, mai preţioasă decât această biserică, trebuie luminată şi făcută să strălucească spiritual cu focul dumnezeiesc al tuturor virtuţilor duhovniceşti care ard şi luminează în tine, ca niciun loc din ea să nu rămână lipsit de lumină. Mulţimea sfeşnicelor care ard aprinse de focul văzut zugrăveşte gândurile noastre luminate, ca fiecare din ele să strălucească la fel ca şi acestea, şi niciun gând întunecat să nu fie lăsat în casa sufletului tău, ci toate să lumineze aprinse pururea de focul Duhului”[6].

Dragii mei,

Praznicul Învierii în vreme de molimă ne învaţă că mormântul spaimelor, al neliniştilor, al nesiguranţei poate deveni locul biruinţei luminii asupra întunericului, a binelui asupra răului, a bucuriei asupra tristeţii şi a profunzimii asupra superficialităţii, a prezenţei asupra absenţei.

Dacă inima noastră va fi ca o Biserică, unde vrem să aprindem candela dorinţei de a trăi viaţa lui Hristos, a binelui, a comuniunii, a solidarităţii, a grijii faţă de cei sărmani, a dragostei, dar şi a mărturisirii cu demnitate în faţa celor care încă sunt îmbătaţi de nebunia şi aroganţa că Îl pot ucide pe Dumnezeu, negreşit vom auzi în adâncul conştiinţei noastre chemarea: „Veniţi să primiţi lumină”. Iar cântarea pascală „Hristos a înviat”, sursa noastră de bucurie deplină, va face minunea „să ne trezim ca nişte copii, ca nişte convalescenţi, în lumina Paştilor – şi aceasta este prima dimineaţă a lumii – ca un migdal care înfloreşte printre ruine şi Dumnezeu ne redă viaţa şi ne iartă”[7].

Să ne iertaţi pentru toate nedesăvârşirile şi păcatele noastre, ale slujitorilor. Să ne iertaţi că în această perioadă de criză, vă transmitem credinţa şi bucuriile ei prin mediile digitale, care niciodată nu vor putea înlocui frumuseţea nemijlocită şi inepuizabilă a întâlnirii personale dintre noi. Este o stare de excepţie, nu de normalitate.

În vremuri dificile este esenţial să nu abandonăm Liturghia, slujirea Tainei Sfintei Euharistii, care este unica raţiune de a fi a Bisericii. Fără Împărtăşanie, aşa cum ne spune Hristos în Evanghelie, nu avem cum să moştenim viaţa veşnică, care este îndumnezeirea noastră. Să ne ierte toţi oamenii în vârstă, care nefiind familiarizaţi cu consumul de medii digitale, sunt pur şi simpli blocaţi în casele lor, desigur spre binele lor, dar poate în multe situaţii vulnerabili în faţa unor stări depresive, pentru că sunt privaţi de unica lor bucurie sufletească: de a participa, dimineaţa şi seara, la slujbe, de a se întâlni şi a mai schimba o vorbă de duh şi încurajare între ei.

Fie-vă sărbătorile luminoase, paşnice, liniştite, în preajma celor dragi şi cu gândul la toţi cei care sunt singuri sau în suferinţă, la românii noştri din diaspora care sunt departe de casa, de familiile lor, fără bani şi fără muncă, cu gândul la îngerii sănătăţii noastre, care sunt medicii, asistenţii medicali, infirmierii şi tot personalul auxiliar din spitale şi ambulanţe, şi la toţi cei care, ştiuţi sau neştiuţi, ne ajută să trecem cu bine de această perioadă, şi ridicând împreună rugăciuni către Preasfânta Treime, către Maica Domnului, către Sfânta Mare Muceniţă Chiriachi, ocrotitoarea Episcopiei noastre, şi toţi sfinţii care pururea se roagă pentru noi.

 Fie-vă viaţa plină de adevărul salutului pascal: Hristos a înviat!

Cu nădejdea unor vremuri mai bune şi cu mai multă linişte, al vostru părinte, frate şi prieten de tot binele voitor şi fierbinte rugător către Hristos cel Înviat.

[1] Sfântul Simeon Noul Teolog, Cateheze (II), studiu introductiv şi traducere de diac. Ioan I. Ică jr, Sibiu, Editura Deisis, 1999, p. 174.