Un părinte călugăr de la Mănăstirea Neamț, cărturar de seamă, tipograf, scriitor de cărți, de acum aproape jumătate de veac, mi-a povestit un moment din viața lui.
Era singuratic și iubea liniștirea, de aia stătea într-o căsuță dinafara mănăstirii, singur. Își făcea canonul călugăresc cu sfințenie, toate laudele, plus acatiste și Paraclisul Maicii Domnului.
Când era de rând la slujbă, nu prea iubea comuniunea și mulțimea fraților. Îl agasa mulțimea, trecea rar pe la trapeză la masă. Îl durea capul de atâta vorbărie. Dar ceea ce îl enerva pur și simplu era mulțimea închinătorilor la Sfântul Maslu. Oameni din toate satele învecinate se îngrămădeau la Taina Vindecării și trăgeau patrafirele preoților pe cap. În timpul citirii Sfintelor Evanghelii, ca la un semn, toată adunătura babelor se înghesuia sub patrafirul lui, trăgându-l pe bietul părinte. I se părea chiar că e nedemn și obscen să se bage sub patrafirul lui.
Starețul l-a văzut încruntat și l-a întrebat. Părintele i-a spus:
– Gheronda, am venit la mănăstire, nu ca să mă pipăie, să mă împingă toate femeile, să mă frăsuiască.
Părintele i-a zis:
– O să mă rog pentru Sfinția Ta. Atât.
În noaptea care a urmat, Părintele a visat un lac mare de foc, cu niște miasme cumplite, în care ardeau milioane de oameni. Și el era purtat de un Înger pe deasupra lacului de foc, plin cu diavoli.
Avea pe el patrafirul de slujbă, și de el se țineau zeci de oameni urlând de spaimă, și totuși patrafirul nu se rupea.
Și i-a zis Îngerul: ăștia sunt oamenii pentru care te rogi, pe care îi spovedești. Nu îi mai îndepărta de la patrafirul tău, că se prăbușesc în marea cea de foc și se pierd pentru totdeauna. Și nu numai tu îi ții pe ei, ci și ei te țin pe tine, că fără ei n-ai putea să zbori.
De atunci, cu frică și cu cutremur, Părintele nu a mai îndepărtat pe nimeni de patrafir, știind că prin el curge Harul lui Dumnezeu, “ca mirul pe cap ce se pogoară pe barbă, pe barba lui Aaron, ce se pogoară până la marginea veșmintelor lui”.
