Pe cât ne răstignim cu Domnul, pe atât vom învia cu El

Ascultându-l pe Părintele Arsenie de la Cornu, ni se pare că, încetul cu încetul, începem să învățăm o altă limbă: limba Duhului Dumnezeului celui viu, scrisă „nu pe table de piatră, ci pe tablele de carne ale inimii” (II Corinteni 3:3), într-un alfabet nou, ale cărui litere le descifrăm pe măsură ce deosebim între bucuriile lumești, strâmte și pieritoare, și bucuriile duhovnicești, singurele care aduc eliberare.

Cum să ne deschidem urechea lăuntrică și „prindem” voia lui Dumnezeu, cum să dăm jos solzii de pe ochii noștri cf. Fapte 9:18, ca să ne privim cu ochiul lui Hristos, cum să gustăm, fără să ne ardem, „focul arzător al Dumnezeirii”? Părintele Arsenie ne încredințează că, uneori, răspunsul este mai aproape de noi decât credem, iar calea, deși strâmtă cf. Matei 7:14, se află sub picioarele noastre. (A.S.)

– Părinte Arsenie, ne apropiem de praznicul Învierii şi ne dorim cu toţii să-l trăim cât mai adânc şi mai autentic. Cum să ne pregătim pentru acest mare praznic?

– Tot postul este o pregătire pentru acest mare praznic. Bucuria Învierii Mântuitorului Hristos ni se dă în dar; prin pregătirea noastră nu înseamnă că ajun­gem cumva să merităm această bucurie, ci pre­gătirea noastră ne aduce în starea în care să ne putem bucura de acest mare har. Cu­vântul Sfântului Ioan Gură de Aur, care se citeşte în noaptea de Înviere și pe care cu toţii îl cunoaştem, este extraordinar. Au tre­cut atâtea sute de ani şi a rămas atât de viu! Mulţi oa­meni îl aşteaptă cu sete, ca să-l asculte, iară şi iară, în fiecare noapte de Înviere. Şi în acel cuvânt este chemat să se bucure şi cel care a lucrat din ceasul dintâi, şi cel care a ajuns în ceasul al unsprezecelea, fără să se îndoiască de nimic, chiar dacă nu s-a pregătit deloc: „Și cei care aţi postit, și cei care n-aţi postit, cinstiţi ziua!”, zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Darul lui Dumnezeu ni se dă prin bunătatea, prin dragostea lui Dumnezeu faţă de noi, însă el lu­crează cu atât mai adânc cu cât noi ne deschidem, cu cât ne pregătim. Pentru aceasta avem tot postul la îndemână. Și cred că cine se străduieşte să meargă la slujbele Bisericii mai cu dinadinsul în această perioadă a anului, deja aceasta înseamnă o mare pregătire. Doar să par­ticipi – sigur că şi acesta este un efort, nu-i aşa de simplu să încerci să laşi la o parte alte griji, alte preocupări, şi să iei parte la slujbe, pe cât poţi, cu luare-aminte, ca să-ţi deschizi mintea și inima, să poţi primi mesajul care-ţi este transmis ‒ şi asta deja te pregă­teş­te. Apoi, postul în sine, înfrânarea după măsura puterii fiecăruia ne pregăteşte pentru a primi bucuria Învie­rii.

Domnul a înviat, biruind prin moarte moartea care ne omora pe noi. Iar noi, pe cât participăm la Crucea Domnului, pe cât ne răstignim împreună cu Domnul, pe cât murim împreună cu El, prin micile noastre înfrânări, prin micile noastre renun­ţări din timpul postului, pe atât vom simţi bucuria, pe atât vom simţi că înviem împre­u­nă cu El.

– De multe ori ne pierdem însuflarea, suntem lipsiţi de avânt în nevoinţa noastră. Care sunt căile prin care să ne păstrăm râvna şi dra­gostea pentru Domnul și pentru rugăciune?

– Când am ajuns în impas, când ne simţim secătuiţi, pustiiţi, de multe ori nu ştim cum s-a întâmplat. Poate uneori ne dăm seama ‒ iar când ne dăm seama, atunci e nevoie de o mică pocăinţă pentru păcatul, pentru greşeala pe care am făcut-o şi care ne-a adus în această stare. Alteori nu ne dăm seama, doar ne trezim cumva că am ajuns în această stare de secătuire, de pustiire, de lipsă de însuflare, în care nu mai simţim în suflet dragoste de Dumnezeu sau de rugăciune. Și, chiar dacă ar fi aşa, chiar dacă am ajuns în impas, să nu mai punem asupra noastră o povară în plus: povara de-a găsi tot noi soluţia la o situaţie care ne depăşeşte! Deja suntem depăşiţi ‒ să nu ne mai stresăm noi pe noi înşine cu faptul de-a face ceva, de-a găsi o soluţie, ci doar să înfăţişăm cu simplitate lui Dumnezeu această stare de pustiire.

Nu ştim ce am greşit, dar undeva ne‑am despărţit de Dumnezeu ‒ pentru că aceasta este o stare care exprimă o oarecare despărţire de Dumne­zeu, când harul nu mai este lucrător în noi. Deja avem starea aceasta de secătuire; noi să o înfăţişăm cu smerenie, gândindu-ne că undeva am greşit, un­deva, în neatenţia noastră sau în răutatea noastră, ne-am îndepărtat de Dumnezeu. Să punem înaintea lui Dumnezeu starea aceasta cu încredere, să cerem mila lui Dumnezeu şi să-I cerem lui Dumnezeu să ne şi ajute ‒ tot El să ne ajute! ‒ să-L şi auzim în ceea ce vrea să ne spună. Că Dumnezeu este bun și, când Îi cerem o soluţie, chiar la o situaţie care pare imposibilă, ne-o oferă. Însă noi, de multe ori, suntem surzi și nu auzim, sau orbi, și nu vedem, și trece pe lângă noi soluţia pe care ne-o oferă. Şi atunci, pe lângă faptul că Îl rugăm să ne ofere o soluţie pentru impasul nostru, Îl rugăm şi să ne ajute să identificăm soluţia, să o vedem și să ne-o putem asuma.

Sfântul Siluan a trăit starea aceasta în care spune că „limpede se simţea în suflet veşnica pierzanie”. Adică simţea că totul este pier­dut, că nu se mai poate face nimic. Nu ne spune ce a făcut, cum a făcut – nu există „reţetă” –, dar spune Sfântul Siluan că, în starea aceea, poţi pieri pentru vecie. Adică poţi crede că starea aceea de pus­tiire, de secătuire ‒ simțită de oamenii puternici foarte adânc, după îngăduința lui Dumnezeu ‒ poţi crede că este punctul final. Noi vedem că el nu a pierit; nu știm cum, dar se vede că el, într-o asemenea stare, s-a întors către Dumnezeu. Şi ne spune Sfântul Siluan că puţin s-a rugat, doar cinci cuvinte: „Doamne, Iisuse Hristoase, milu­ieşte-mă pe mine, păcătosul”, și într-o clipă i S-a arătat Hristos viu. Atât cât putem noi să înţelegem, se vede că, în starea aceea, el s-a întors totuşi către Dumnezeu şi I-a lăsat lui Dumne­zeu ultimul cuvânt. Şi aceasta a fost salvarea.

„Inima noastră rămâne închisă faţă de Domnul”

– În perioada aceasta de pregătire pentru praznicul Învierii, mulți dintre noi ne spovedim, însă constatăm că mergem de fiecare dată cu aceleași păcate și avem senzaţia că batem pasul pe loc. De ce credeți că spovedania noastră nu ne schimbă, nu omoa­ră omul cel vechi?

– Cred – dar nu-i obligatoriu să fie valabil pentru toată lumea – că suntem mai atenţi la păcatele noastre decât la Hristos şi, pe undeva, rămâne în sufletul nostru nădejdea la noi înşine mai mult decât la Dumnezeu, de aceea se întâmplă aşa. Pentru că, dacă nu ar fi aşa, spovedania, cum spun şi Părinţii mai vechi şi Părinţii mai noi, ar putea să fie foarte concisă – Părintele Zaharia vorbește despre „spovedanie de un singur gând” – şi am simţi că suntem alţi oameni, am simţi că zburăm după spovedanie.

Pro­ba­bil că, pe undeva, în suflet, încă nădăjduim la pu­terile noastre, încă ni se pare că vom face ceva şi va fi bine, adică avem mai multă încredere în noi înşine decât să ne încredinţăm cu totul lui Dum­nezeu, Care iartă şi miluieşte.

– Și atunci, cum să avem o spovedanie cu folos duhovnicesc?

– Un Părinte aghiorit contemporan spune că a observat că spovedania oamenilor din zilele noastre este fie prea raţională, fie prea sentimentală. Și este prea raţională atunci când cineva este un om perfec­ţionist, corect, şi intră în amănunt, ca să fie el împăcat că totul este spus, totul! Face cumva un inventar al păcatelor, în mod juridic, rațional.

Cum ajunge o spovedanie să fie bună, să aibă rod? De obicei, se întâmplă că o spovedanie bună este con­cisă. Şi că a fost o spovedanie bună se vede după roadele ei: omul simte o eliberare în sufletul lui. Uitaţi-vă cum se întâmplă între noi, oamenii: dacă ne-am supărat cu cineva şi avem şi noi partea noastră de vină, când vedem că se sparge gheaţa? Când un pic ne smerim şi luăm şi noi vina asupra noastră ‒ măcar în parte, dacă nu toată vina ‒ şi, cu starea aceasta, facem cel mai mic gest spre celălalt. Câtă bucurie simți când te-ai împăcat din inimă cu cineva, după o perioadă lungă în care a existat o tensiune!

Știm că Dumnezeu niciodată nu păstrează o tensiune față de noi, niciodată nu rămâne supărat pe noi cum rămânem noi, oamenii, supăraţi unii pe ceilalţi. Totuși, și față de El, noi, pe de o parte, ne mărturisim, facem ce e corect, ce ştim că trebuie, dar inima noastră rămâne pe undeva închisă faţă de El. Însă în momentul în care ne apropiem de spovedanie cu puţină durere că am rănit dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, cu puţină ruşine pentru ceea ce am făcut, şi ne asumăm această ruşine, în măsura în care nu ne îndreptăţim, nu dăm vina nici pe diavol, nici pe oameni, nici pe împrejurări, nici pe nimic, în măsura în care venim la Dumnezeu ca să ne împăcăm cu El, în aceeași măsură simţim bucuria şi înnoirea vieţii.

Dacă însă încercăm să ne explicăm păca­tele, să le găsim cauzele, atunci ne încurcăm în explicații şi plecăm de la spovedanie confuzi, nelămuriţi, neînnoiţi sufleteşte. Observați şi lucrul acesta, e o înclinaţie aproape înnăscută ‒ nici n-am terminat bine de spus un păcat, și imediat suntem tentaţi să adăugăm explicaţii: „s-a petrecut aşa pentru că…”. Aproape niciodată nu spunem ce e „da” să fie „da”, și ce e „nu” să fie „nu”, fără nicio îndreptăţire. Ar trebui să ne pregătim înainte de spo­vedanie, să ne cercetăm inima, să cerem de la Dum­nezeu duh de pocăinţă. Când avem duh de pocă­inţă nu suntem tentaţi nici să explicăm, nici să ne în­dreptăţim, nici să dăm vina pe cineva, ci ne asu­măm ceea ce am făcut. Avem o durere şi o ruşine pentru ce am făcut, și ruşinea aceasta nu căutăm s-o „ambalăm” în ceva, ci pre­zentăm păcatul nostru în toată urâţenia.

Ei, pe cât o să trăim ruşinea şi durerea în pregătirea noastră de dinainte de spovedanie, și pe cât ni le asumăm în actul spovedaniei, pe atât vom simţi și înnoirea vieţii. Chiar dacă venim cu aceleaşi păcate, poate toată viaţa, nu asta contează.

„Harul însuşi ne învaţă”          

– După spovedanie, foarte mulţi merg spre Sfân­tul Potir. Care este starea cu care s-ar cuveni să ne apropiem de Sfânta Împărtăşanie?

– Asta ne spun toţi Părinţii. Bineînţeles că nu ne apropiem cu folos de Sfântul Potir când avem sentimentul că suntem „în regulă”: ne-am spovedit, am postit, ne-am pregătit, deci suntem bine. În niciun caz nu o să avem folos! Dumnezeu este bun şi va primi şi asta, dar folosul – dacă va fi un folos! – va fi mic.

Mi‑aduc aminte, Dumnezeu să-l odihnească, de poetul Ioan Alexandru ‒ după ’89 a fost printre primii oameni care au ieşit şi au vorbit public despre Hristos. A venit şi la Facultatea de Fizică, unde eram student, şi mi-aduc aminte că ne povestea cum se apropie el de Sfântul Potir. Era evident că nu joacă tea­tru, pentru că Ioan Alexandru era un om de o sinceritate debor­dan­tă și, din mimica lui, din ges­turile lui, din cuvintele lui, din toate răzbătea starea de tensiune bună cu care se împărtășea. „Mă aş­teptăm să se deschidă pământul, să mă înghită de viu”, spunea el, „atât de nevrednic mă simţeam când mă apro­piam de Sfântul Potir!”. Cu frică ‒ dar cu frică sfântă, care îl cutremura într-un asemenea fel, încât să spună: „Mă aşteptam să se deschidă pă­mântul, să mă înghită de viu, pentru că mă apropii de focul arzător al Dumnezeirii!”.

Mitropolitul Atanasie al Limassolului ne spune despre Gheronda Iosif Vato­pe­dinul că, înainte de împărtășanie, plângea în hohote, încât nu se putea împărtăşi, ci trebuia să aştepte puţin ‒ și asta de fiecare dată când se îm­părtăşea, nu o dată, nu din când în când; și nu o lacri­mă, ci plângea în hohote! ‒ și, după ce stătea puţin să se liniştească, abia atunci se împărtăşea. Noi măcar o fărâmă să avem din această stare…

– Dar şi după ce ne împărtăşim trebuie să avem o altă stare.

– Da, e nevoie să ne păstrăm mulţumirea, recunoştinţa faţă de Dumnezeu. Şi aici nu e vorba de o „reţetă” ‒ pentru că harul însuşi ne învaţă, numai noi să fim atenţi la el. Căci, dacă ne-am împărtăşit şi îndată ne îm­prăştiem la vorbărie şi la râs şi la uşurătate, atunci, da, am primit harul lui Dumnezeu, dar l-am și pierdut imediat.

– Dumnezeu ne dă multe daruri. Ne bucurăm de slujbe, de cuvinte de folos, de întâlnirea cu oamenii sfinţi. Totuşi, vedem că nu rodesc în noi aceste daruri…

– E un lucru de care mulţi oameni se plâng, mai ales oameni care ori din copilărie au avut o viaţă în Biserică, ori s-au apropiat de Dum­ne­zeu cu ceva timp înainte şi au avut o perioadă mai lungă în care s-au străduit să urmeze calea unei vieţi duhovniceşti. Aşa este, avem multe acum, avem foarte multe – şi slujbe, şi cuvinte duhovniceşti, și cărţi duhovniceşti ‒, şi uneori putem să ajungem la starea aceasta în care să simţim că ele nu rodesc în noi. Fiecare om are un drum al lui, până la urmă, și în viaţa fiecărui om, astfel de stări pot avea o semnificaţie aparte. Și totuși, iată ce ne spune Domnul în Evanghelie: „De ce Mă chemaţi «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce vă spun?” cf. Luca 6:46. Poate de aceea devin nelucrătoare.

La un moment dat, când ne apropiem de Dumnezeu, când ne schimbăm viaţa, atunci dragostea noastră, sinceritatea noastră se exprimă prin efortul pe care-l facem ‒ pentru că facem un efort: aveam un mod de viaţă și trecem la un alt mod de viaţă. Însă, după o vreme, pentru noi nu mai este un efort să postim, să mergem la Biserică, să ascultăm cuvinte duhovniceşti, şi riscăm să devenim ca fariseul, păstrând numai pe dinafară o aparenţă de evlavie. Ne fură slava deşartă şi, pe nesimţite, începem să le facem pe toate pentru imagine, pentru noi înşine. Nu mai avem ce aveam la început: o anumită ingenuitate, o sinceritate, o râvnă pentru Dumnezeu, o dorinţă de a lucra pentru El, de a‑L bucura pe El, de a depune un efort pentru El. Și atunci, de multe ori, cred că se întâmplă tocmai lucrul acesta: „De ce Mă chemaţi «Doamne, Doamne!» şi nu faceţi ce vă spun?”.

Iată, auzim o predică frumoasă despre iertare, poate ne şi entuziasmăm, dar nici nu ieşim bine din Biserică și, dacă se uită cineva urât la noi, ne ieşim din sărite şi-l punem la punct imediat. În momentul acela trebuie să ne problematizăm, pentru că undeva, în noi, este o înşe­lare. Ne‑am pornit sinceri, dar pe parcurs s-a strecurat autoamăgirea. N‑am mai făcut lucrurile acestea din dragoste faţă de Dumnezeu, ci pentru noi, pentru propria imagine. Şi am continuat să trăim cu această părere de sine pe neobservate, pe nesimţite, până când cel care s-a uitat urât la noi ne‑a oferit prilejul să ne dăm seama de lucrul acesta.

Dar de mul­te ori, noi ne încâlcim şi dăm vina tot pe el: „Mi‑a stricat bucuria! Eu ascultasem o predică frumoasă, aveam o stare foarte bună şi, uite, el a venit şi s‑a uitat urât la mine şi mi‑a stricat bucuria!”. Asta e şi mai rău, pentru că, dacă acceptăm asemenea gânduri, se lungeşte boala. În loc să sesizăm că un­de­va s‑a strecurat această autoamăgire, noi, deşi ni s-a oferit prilejul, l‑am ratat, şi va fi nevoie de alte și alte ispite ca Domnul să ne ajute, într‑un sfârşit, să ne venim în fire.

– Deci ispitele au şi ele rolul lor.

– Au un mare rol!

(Fragment)

Interviu realizat de Mihaela-Raluca Tănăseanu

Fragment din articolul publicat în revista „Familia Ortodoxă” nr. 171 (aprilie 2023)

Sursa: http://familiaortodoxa.ro