Preot Ioan Istrati
În vară vine la Biserică la noi o familie din București. Îngenunchează și le citim rugăciuni cu fesul Sfântului Ioan Rusul. Fata lor în vârstă de vreo 20 de ani stă în picioare, încruntată, nu vrea să îngenuncheze. Mă uit la ea. La sfârșit, mama în lacrimi îmi șoptește: fetița are o tumoră la abdomen, dar nu vrea să se închine, urăște preoții, de-abia cu mii de rugăminți a întrat în Biserică. A fost la o adunare de asta protestantă și i-au zis că Biserica, popii, Crucea, toate sunt în zadar.
O chem. Se uită pe sus, mai mult de ochii mamei vine mai aproape. Îi zic:
– Eu nu pot face nimic dacă nu te rogi și tu.
– Bineînțeles că nu puteți face nimic, îmi zice impertinent. Religia e în suflet, nu în popi.
– Da, e în suflet.
Și tac. Devine atentă.
– Și din suflet vine și în trup și în felul de a fi, și în casă, și în lume, în cuvinte, gesturi, fapte. Uite, zic, pe cine iubești tu cel mai mult și mai mult?
Strâmbă din nas:
– Pe mama.
– Uite, așa și Domnul nostru Iisus Hristos, cel mai mult o iubește pe Mama Lui, și o ocrotește, o ascultă, îi simte infinit inima și durerile. De asta ne rugăm Maicii Domnului, că ea Ïl roagă în taină pe Copilul ei scump, pentru noi.
Fata izbucnește în plâns.
– Boala pe care o ai, e un semn că Dumnezeu te așteaptă, te cheamă, te vrea credincioasă și bună. Vorbește cu Mama Lui în rugăciune. Și te ascultă. Și vine noaptea în somn și șterge cancerul și durerea și boala.
Fata plânge. Părinții sunt șocați.
– Părinte, ce i-ați zis?
– Ei, treaba mea.
Fetița promite că va face Paraclisul Maicii Domnului în fiecare seară. O pomenesc și eu. Pleacă zâmbind, printre lacrimi.
Mulțumim, Măicuța Domnului.
